Politica colonială țaristă aproape că a stopat procesul de dezvoltare națională în Moldova la est de Prut prin separarea băștinașilor din acest teritoriu de spațiul românesc firesc în plină ascensiune de dezvoltare națională. Mai apoi, politica națională sovietică mai întâi în Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească din stânga Nistrului, iar apoi în RSS Moldovenească a fost axată, ca și în toate republicile din URSS, pe evoluția culturală a grupului etnic titular în baza culturii și limbii ruse cu scopul edificării unei „națiuni socialiste”, parte din „familia” popoarelor URSS. Dar acest obiectiv comun pentru toate popoarele republicilor naționale unionale, în Moldova sovietică a luat forma modificată printr-o sarcină suplimentară - moldovenii trebuiau să devină o națiune, cât se poate de diferită de cea românească și cât mai puțin conștientă de apropierea sa de români.

Deznaționalizare timp de 200 de ani

Politica națională sovietică a trasat o graniță etno-culturală rigidă între moldovenii sovietici și românii dincolo de Prut, care implica nu doar cultivarea specificului moldovenesc, ci și crearea imaginii românilor și României (în ciuda includerii acesteia în lagărul socialist) ca „străin” și chiar inamic. Perioada revenirii Basarabiei în România era caracterizată ca perioada de „ocupație”, „colonizare” și „opresiune națională”, fiind cultivată imaginea jandarmului român, boierului român și, în ultima instanță, a fascistului român. Contactele cu România erau practic imposibile, literatura românească nu era disponibilă în Moldova din stânga Prutului. Drept consecință a unei asemenea politici naționale în spațiul românesc la est de Prut s-a creat o situație identitară, care i-a permis cercetătorului englez D. Deletant să-i caracterizeze pe moldovenii sovietici ca „cea mai artificială naționalitate a URSS".

Este cunoscut că intelectualitatea este purtătoarea cea mai fidelă și pasionată a identității naționale. Noua intelectualitate moldovenească care a apărut în URSS (cea veche, în cea mai mare parte fie a fost distrusă, fie s-a refugiat în România), în special cea umanitară și de creație, deja la sfârșitul erei sovietice a demonstrat o raliere tot mai pronunțată, chir dacă și deseori ascunsă, la valorile culturii românești. Pe măsură ce ideologia oficială s-a erodat în întreaga URSS, în republicile naționale sovietice a avut loc un proces intens de revenire, în primul rând, a intelectualității la valorile culturale pre-sovietice. Dar dacă pentru ruși, ucraineni, armeni, baltici și alte popoare, revenirea la valorile culturale ale trecutul lor a sporit sentimentul național definit prin denumirea limbii, apoi pentru moldoveni imersiunea în lumea înaltei culturi creată prin limba română, dimpotrivă, a slăbit sentimentul național moldovenist inoculat în perioada colonială, resuscitând conștiința națională românească.

Alianța intelectualității cu nomenclatura națională

În general, mișcarea anticomunistă și anticolonială din anii perestroika a luat în toate republicile fostei URSS forma mișcării de renaștere și emancipare națională. În fruntea acestei mișcări național-democratice în mod firesc s-au plasat intelectualii – preponderent umanitarii și reprezentanții profesiilor de creație, a căror activitate în sine implică sentimentul și interesul pentru problemele naționale. De regulă, aceștia erau oameni tineri și fără o poziție puternică în ierarhia sovietică, pentru care perestroika a făcut posibilă nu numai exprimarea liberă a gândurilor și sentimentelor, dar și a deschis ușa mobilității sociale.

Evoluția Mișcării de emancipare națională concentrată pe firmamentul Frontului Popular din Moldova, a trecut prin aceleași etape ca și evoluția tuturor acestor mișcări în URSS – de la sprijinirea cursului PCUS pentru perestroika la anticomunismul violent și la cererile de secesiune de URSS. În Moldova această tranziție are loc foarte rapid și, ca peste tot, mișcarea frontistă, a cărei principală forță motrice era intelectualitatea, intră într-o alianță cu nomenclatura națională. Nomenclatura moldovenească în care, datorită specializării agricole a republicii, predominau președinții de colhozuri și directorii de sovhozuri, se găsea în stare de concurență cu nomenclatura rusificată a marilor întreprinderi industriale, concentrate predominant în Transnistria.

Euforia Unirii și reacția virulentă

Nomenclatura națională era mult mai pragmatică decât intelectualitatea umanitară care trăia în lumea ideilor, dar logica luptei concurențiale, formată de decenii în interiorul aparatului de partid și sovietic, dicta nomenclaturii naționale dorința de a se elibera de sub controlul Moscovei și de a strâmtora veneticul rus concurent. În Parlamentul Moldovei, ales în 1990, deputații frontiști alcătuiau mai puțin de 30%. Dar ei au condus la prima etapă majoritatea corpului parlamentar constituită în alianța intelighenției și nomenclaturii naționale. Această majoritate parlamentară a legiferat simbolurile naționale de stat integral românești cu minore modificări. Retorica unionistă devenise familiară în parlament și guvern. S-a ajuns până la declarația lui M. Snegur din august 1991, când liderul nomenclaturii naționale nota într-un interviu acordat Le Figaro: „Independența este, desigur, o perioadă temporară. La început vor fi două state românești, dar asta nu va dura mult. Repet încă o dată, această independență este o etapă, nu un scop”.

Însă euforia unionistă a dat naștere reacției virulente dezaprobatoare din partea puternicii minorități ruse în orașe și a părții rusificate a societății moldovenești de la sate. O șansă pentru Unire a apărut în condițiile haosului generat de puchiul de la Moscova din august 1991. Dar nici la Chișinău și nici la București clasa politică nu a fost capabilă să valorifice șansa apărută. În schimb, unionismul a devenit principala justificare pentru separatismul transnistrean și cel găgăuz, situația degenerând până la războiul de la Nistru în 1992.

Elitele, separatismul și moldovenismul

Cu timpul, poziția anti-unionistă a partidei moldoveniste a fost întărită de interesul elitei politice moldovenești, pe care perspectiva unionistă o amenința să o priveze de roadele independenței declarate. În ultima instanță, unirea cu România ar însemna transformarea ei într-o elită provincială a unui stat mare, cu pierderea statutului și a puterii nou dobândite și a tuturor perspectivelor asociate cu privatizarea. În situația creată, s-a vorbit chiar despre „capcana independenței”, care a fost îndreptată nu numai împotriva fostei URSS, ci și împotriva... României.

Paradoxul situației constă în faptul că reacției „ruso-sovietice” asupra unității moldo-române, care în Republica Moldova a căpătat forma separatismului politic antiromânesc, se adaugă o altă reacție – moldovenească și moldovenistă, opunând unionismului nu ideea de restaurare a URSS prin proliferarea separatismului și iredentismului rus, ci ideea statului moldovenesc cu identitate non-românească. Iar întrucât identitatea moldovenească este indisolubil legată de URSS, această reacția poate fi considerată o formă mai moderată a aceleiași percepții, a cărei expresie extremă este ideologia separatistului transnistrean.

Astăzi statul moldovenesc independent se prezintă ca cel mai slab dintre toate noile state independente din spațiul post-sovietic. Explicația acestui fenomen se ascunde în zona identității naționale difuze a băștinașilor români-moldoveni, care neîmbrățișând plenar conștiința națională românească, nu au cum să se unească pe interior pentru a constitui o comunitate națională integră, capabilă să se mobilizeze într-o majoritate covârșitoare pentru asigurarea dezvoltării durabile a societății. Salvarea băștinașilor moldoveni din Republica Moldova se constituie în revenirea lor plenară la românism și România, cel puțin, la nivel de conștiință națională asumată. Unica alternativă acestui scenariu salvator este reinstalarea sub diverse forme posibile a jugului colonial pentru băștinașii spațiului românesc la est de Prut.