„Vreau să încep prin a vă spune că a vorbi despre amintirile mele cu tatăl meu nu este treabă prea simplă. Am ajuns la o vârstă foarte înaintată, adică la 84 de ani și tatăl meu a murit în 1945. S-au scurs, deci, de atunci, exact 50 de ani, fapt pentru care el, ca istoric, ca genealogist, ca academician, a fost comemorat și va fi comemorat în continuare. Eu socotesc că am încă multe amintiri legate de tatăl meu – poate că nu sunt direct ale mele – și din această perioadă, de după moartea lui, de 50 de ani de zile, în care aceste amintiri au fost răscolite în sufletul și în mintea mea de o serie întreagă de împrejurări, pentru că dacă pot face o oarecare socoteală, eu n-am trăit foarte mult în preajma tatălui meu.

Când eram eu mititel, copil, tatăl meu era pe front sau era plecat în diferite misiuni și atuncea… mama mea era la țară, unde apăra niște bunuri ale noastre care erau în Iași, și eu împreună cu frații mei – aveam o soră mai mare și un frate mai mic – am locuit câțiva ani într-unul dintre imobilele anexe ale Palatului Cantacuzino. Și acolo am făcut și o școală, pentru că la Cantacuzino, tanti Caterine, cum îi spuneam noi, nașa mea, a organizat niște cursuri la care toți copiii ăștia adăpostiți de ea, erau copiii Floresci, erau copiii Cantacuzino, erau copiii Greceanu, cu care am rămas prieten și acuma… Deci tatăl meu nu era! Și eram acolo cu teta noastră, care se ocupa de noi și de sănătatea noastră.

Și din acel moment am două amintiri despre tatăl meu, foarte clare. Una, când el s-a întors dintr-o permisie. Noi eram chinuiți în fiecare dimineață, ni se dădea să mâncăm griș cu lapte, zis griș cu lapte, dar era mai mult griș cu apă și erau întodeauna niște cocoloașe. Și le înghițeam greu și era o suferință cumplită! Ei, apariția asta a tatălui meu [care] a spus: <Gata! Luați grișul cu lapte…> ne-a scutit de a mânca acel griș cu lapte și asta a rămas în amintirea mea o mare victorie, o mare sărbătoare! Alta, tot de atunci, din perioada aia, când tatăl meu, venind acasă, m-a găsit cu niște fluturi și înecându-i într-un canal… asta mă învățase să fac Ionel Ghica, faimosul aviator de mai târziu, care era un diavol și ne punea, pe copiii ăștia mai mici, îi învăța tot felul de drăcii. El fuma și [ne spunea]: <Să nu spui că m-ai văzut fumând, că o pățești!> și așa mai departe… Și tata mi-a spus: <Așa ceva să nu te mai prind că faci! Tu nu te gândești…?!>, mă rog, lecția de cuviință. Au trecut câteva zile, tata m-a găsit din nou asupra faptului și zice: <Vino sus!> și m-a luat și mi-a tras o bătaie pe care iată… – era să zic după 100 de ani! – încă mi-o amintesc.

În continuare, lucrurile s-au întors în așa fel… am avut câțiva ani când am locuit cu toții, s-a întors și mama mea de la Iași și am locuit cu toții într-o foarte frumoasă vilă la Șosea. Asta era vilă Ghiculească și locuiam acolo, era tata, era mama, adică era o viață normală. Asta a durat numai câțiva ani. Totuși acolo era frumos, cu toată vila și cu o grădină frumoasă… Tatăl meu era un șoarece de bibliotecă și petrecea mai tot timpul citind și scriind și așa mai departe și nu se ocupa prea mult de noi. Dar, iarăși am o amintire foarte pregnantă, că de Crăciun se făceau pomi, cei mai frumoși pomi îi făceau Grecenii, familia Greceanu, care locuiau unde este acuma Poliția Sectorului 6, pe strada Paul Greceanu… Pomi înalți, mă rog! Și la noi acasă, iarăși, în unul din anii ăștia de care vreau să vă vorbesc, pomul era total lipsit de jucării! Nu era nimic pe el! Consternare, ne uitam unii la alții ce se-ntâmplă și, la un moment dat, un zgomot teribil [se aude] și se prăvale pe scara care venea de la etaj, la picioarele noastre, un sac mare! Vă închipuiți ce a fost pe noi, și tata a luat sacul ăsta, i-a tăiat sforile și a scos de acolo și a început să ne distribuie cadouri.”

[Interviu de Virginia Călin, 1995]

Sursa: Rador