Marți, după o noapte și o dimineață ploioase, fără explozii, Stepanakert te ducea cu gândul la un oraș fantomă. Cei câțiva locuitori încă prezenți, în mare parte vârstnici, se aventurau prudent în afara adăposturilor pentru a constata pagubele sau pentru a se aproviziona.

În urmă cu 72 de ore și în ciuda reluării ostilităților armeno-azere în 27 septembrie, viața își urma cursul aproape normal pentru cele 55.000 de persoane care locuiau în capitala republicii armene "Artsakh" proclamată în 1991, strâns legată de Armenia dar nerecunoscută internațional.

În ciuda luptelor de pe front, la circa 30 kilometri depărtare, populația circula aproape normal pe străzile colorate ale micului oraș cu un anumit farmec provincial, cunoscut pentru mândria locuitorilor săi, pentru vodca locală și pentru "jangyl", o delicioasă pâine cu ierburi.

Apoi, vineri, au început să cadă rachetele și bombele. O ploaie de proiectile. Acum orașul poartă urmele vizibile ale bombardamentelor, cu clădiri afectate, magazine rămase fără geamuri și fațade de clădiri distruse.

În cel puțin două locuri, rachete care nu au explodat erau înfipte în sol, potrivit sursei citate.

"Niciodată acești turci musulmani nu ne vor face să plecăm"

Pe strada luptătorilor pentru libertate, principala arteră din Stepanakert, cea mai mare parte a vitrinelor sunt sparte. Un imobil cu forme pătrate și fără suflet, tipic erei comuniste, situat în apropierea ministerului local al Apărării, este foarte afectat de lovituri.

Pe o colină din cartierul Sasuntsi Davit, drumul asfaltat și o casă cu două etaje au fost pulverizate, lăsând în urmă un crater de circa zece metri.

Locuitorii, un bărbat de circa 50 de ani și tatăl său, povestesc: "tocmai luam ceaiul, de-abia am avut timp să coborâm în beci". Bărbatul de 5o de ani vorbește de o bombă de "cel puțin 500 kilograme".

Un bătrân avansează prudent printre resturile bombardamentelor. "Plâng și acum când văd aceste distrugeri", spune, aproape în lacrimi, Jamal Tadevosian, 83 de ani.

"Aici, noi suntem obișnuiți cu bombardamentele", spune bătrânul, "trăim pe aceste pământuri armele de secole, niciodată acești turci musulmani nu ne vor face să plecăm".

În această dimineață fără bombardamente, câteva mașini, conduse de civili sau de bărbați în uniforme, treceau în viteză pe străzi.

La începutul după amiezii, pauza s-a terminat - sirenele de alertă au început să sune din nou și puținii locuitori rămași au fugit din nou să se adăpostească.