Lent dar fără întrerupere, pe măsură ce interiorul ei se răcește, Luna s-a micșorat cu peste 50 de metri în ultimii sute de milioane de ani, a explicat Watters, într-un comunicat publicat de NASA.

Asemeni unui bob de strugure care se usucă transformându-se într-o stafidă, Luna "se stafidește" la rândul său.

Dar, spre deosebire de strugure, a cărui pieliță este flexibilă, suprafața Lunii este rigidă și formează falii acolo unde straturile de scoarță sunt împinse una către alta.

Faliile, similare plăcilor tectonice ale Terrei, încep să formeze prăpăstii cu maluri abrupte care se întind de-a lungul a mai multe zeci de kilometri. Potrivit NASA, astronauții Eugene Cernan și Harrison Smith au fost nevoiți să străbată în zigzag cu vehiculul lunar falia Lee Lincoln în timpul misiunii Apollo 17, din 1972.

Watters este autorul principal al acestui studiu care a analizat datele furnizate de patru seismografe instalate pe Lună de astronauții din misiunile Apollo 11, 12, 14, 15 și 16, utilizând un algoritm creat pentru a identifica locurile în care se produc aceste seisme detectate de o rețea de senzori.

Între 1969 și 1977, seismografele au înregistrat 28 de seisme superficiale cu magnitudinea de între 2 și 5 grade.

Echipa a determinat că între 8 și 28 de mișcări ale scoarței s-au produs pe o distanță de 30 de kilometri provocând falii vizibile pe imaginile selenare.

Luna nu este singurul corp ceresc din sistemul solar care se micșorează odată cu vârsta. Potrivit NASA, planeta Mercur are "falii uriașe" de aproape 1.000 kilometri lungime și 3 kilometri înălțime și"semnificativ mai mari" decât cele ale Lunii.