Mic, cu o populație de numai aproximativ 6000 de persoane, aici toată lumea știe pe toată lumea. Localitatea a fost creată în jurul fabricii de conserve, deschisă în 1967, iar când aceasta s-a închis definitiv în 2000, a lăsat multă lume fără locuri de muncă și fără speranță pentru viitor. Cum se trăiește într-un mic orășel al Republicii Moldova și cum s-a schimbat localitatea de la independență încoace, a încercat să afle Natalia Zaharescu.

În centrul orașului, pe strada care vine dinspre gara auto și ajunge până la piață, cam pe la mijlocul ei, este un parc și câteva magazine. Tot aici iese din peisaj o clădire cu gemurile sparte. La parter sunt amplasate câteva magazine, farmacii, filiale ale unor bănci, iar de sus se cască ochii goi ai ferestrelor întunecate. O femeie vine dinspre piață cu o fetiță de mână. Spune că e fiica ei cea mai mică, din cei 7 copii pe care îi are. Se plânge că fata e bolnavă, că n-o ajută nimeni și că locuiește în două cămăruțe amărâte, în timp ce clădirea pe lângă care trecem rămâne să pustiască. E vechiul cămin al muncitorilor de la fabrica de conserve, povestește femeia.

În micul parc amenajat cu câteva bănci dau peste un grup de bărbați care stăteau la un pahar .... de vorbă. Bine, că aveau și o sticlă cu vin lângă ei. Foarte bucuroși că cineva se interesează de orășelul lor, încep a-mi povesti despre tot felul de probleme cu care se confruntă. Că poliția nu își face treaba, mai ales pe timp de noapte, când tinerii își fac de cap și sunt multe acte de violență, că prețurile sunt mai mari decât la Cahul sau la Chișinău, iar produsele sunt de prostă calitate. Ajung și la momentul când a fost închisă fabrica, iar doi dintre ei spun că au lucrat acolo.

Merg mai departe și dau peste niște femei, vânzătoare, stând afară de vorbă. Le rog să îmi răspundă la câteva întrebări, dar refuză categoric. Să mă duc la casa de cultură, că acolo sigur găsesc pe cineva să îmi vorbească, îmi spun ele. Le întreb dacă e departe iar ele își spun în glumă că în Cantemir nimic nu e departe, orașul e mic. O iau printre clădiri, prin curți. Prin ferestrele unor blocuri se vede ieșind câte un hogeag. Ca multe dintre centrele raionale din Republica Moldova, Cantemirul a rămas fără încălzire centralizată la începutul anilor 90. Puțini își permiteau sisteme de încălzire autonome, astfel că au construit sobe în apartamente. Alții, care nu avut cum să își facă nici sobe, au rămas complet fără încălzire, îmi povestește Maria Dugușeva, o pensionară pe care am întâlnit-o pe o stradă.

Tot ea mi-a relatat că a muncit la fabrica de conserve timp de 30 de ani, iar în 2000 aceasta, s-a închis și a lăsat fără lucru aproximativ 1000 de oameni.

Ajung, în final, la casa de cultură. Intru și mă bucur de răcoarea dinăuntru, afară fiind peste 30 de grade de căldură. Nu dau de nimeni, doar un tânăr, care se prezintă Sergiu, într-o mică încăpere chiar la intrarea în casa de cultură, unde este amenajat un salon de fotografie. Mă invită înăuntru și îmi povestește cu însuflețire despre orașul său. Spune că s-a născut aici. Se laudă că afacerea îi merge bine, că îl caută lumea din toată republica, nu doar din regiunea de sud, să filmeze la nunți și alte ceremonii. Filmează și cu drona, îmi spune și îmi arată câteva imagini. Îmi povestește că nu-i așa de rău să locuiești într-un oraș mic, deși n-ar fi rău să fie și mai bine, își face concluziile fotograful.

O iau înapoi pe strada centrală, spre piață, dar aceasta era deja închisă. Ca să ajung spre gară am două opțiuni: fie să iau înapoi, prin centrul orașului, fie să merg pe o stradă chiar pe marginea localității. O aleg pe a doua crezând că va fi mai scurtă. Nu a fost. În schimb am trecut pe lângă ruinele vechii fabrici de conserve. După un gard de beton se văd câteva construcții printre care crește iarba deja foarte înaltă. De cealaltă parte a drumului este un rând de case. Pe drumul plin de praf mai trece câte o mașină. Cu toate acestea, persistă o senzație de pustietate. Poate am mers prea mult prin soare, mă gândesc.

Ajung la gară. Un microbuz venit dinspre Cahul vrea să plece. Intru în clădirea gării, iar la ușă dau peste șoferul microbuzului care mă întreabă unde merg. Îl întreb dacă are locuri spre Chișinău. Are. Să urc, că plecăm imediat. Desigur, că nu mai era nevoie și de bilet. Nu ne complicăm noi cu asemenea formalități.