Sporirea numărului de orașe era în epocă un criteriu pentru stabilirea gradului de modernizare a unei țări și România a înregistrat la recensământul din anul 1930 o populație de 3.632.178 de locuitori în mediul urban și mulți istorici au scris că era foarte puțin în raport cu ceea ce s-a înregistrat în comunista eră, cea în care exista o obsesie pentru ridicarea de noi cartiere cu multe blocuri. Mulți din cei care scriu trăiesc în mediul urban și nu pot scăpa de ideile comuniste care au fost inoculate timp de decenii de către politrucii din aparatul de propagandă, scrie Historia.ro.

Realitatea era diferită de ceea ce scriu istoricii, cei ce uită să citească și datele din anuarele statistice. Adevărul era că în România Mare orașele erau precum tornadele și absorbeau valuri de locuitori din mediul rural. Se remarca prin forța de atracție capitala țării, cea care avea o populație de 631.288 de locuitori. Cum propaganda comunistă a fost specialistă în manipulare, se poate scrie oricând că era prea puțin în raport cu totalul de puțin peste 18 milioane de suflete și că mediul rural rămânea conservator și izolat.

În realitate, sătenii erau atrași de piața marelui oraș și făceau mereu naveta cu trenul sau cu căruțele pentru a aduce mărfuri la piață și pentru a târgui cele necesare gospodăriei. Cum deplasarea în oraș era obositoare pe măsură ce creștea distanța parcursă, mulți țărani au preferat să se stabilească definitiv în capitală și după 1930 populația a sporit cu peste 32.000 de suflete pe an. Era echivalentul orașului Bârlad din anul recensământului.

Bucureștiul era un oraș care se extindea pe orizontală și pe verticală prin apariția blocurilor din ce în ce mai înalte, terenul din centru fiind din ce în ce mai scump. Fenomenul de creștere a populației și a numărului de clădiri era răspândit în marile centre urbane ale țării, dar fenomenul n-a fost descris pe larg în cărțile de istorie și n-a intrat încă în rândul legendelor contemporane.

Orașul Chișinău era un centru înfloritor și avea o populație de 117.016 locuitori. Era urmat de Cernăuți cu 111.147 de orășeni și avea o moștenire deosebită din timpul dominației austro – ungare în Bucovina.

Tripleta orașelor mari din partea nordică a fostei Moldove era întregită de capitala istorică, Iașiul ajungând la 102.595 de locuitori. Era urmat îndeaproape de portul Galați, cel ce avea înregistrați 101.148 de cetățeni cu domiciliul stabil în urbea în care se afla un puternic șantier naval. Nu era departe de Brăila, port prin care se desfășura un intens trafic comercial, și au fost aflați de către recenzori 68.310 locuitori. Sunt numai câteva exemple despre cât de mult a sporit populația orașelor în România după 1918. Orașele atrăgeau ca un magnet lumea satului pentru locuri de muncă, desfacerea unor produse agricole și pentru achiziționarea de mărfuri industriale. Comerțul era o activitate dinamică și aducătoare de venituri deosebite, mai ales în comunitățile evreiești.

România Mare se urbaniza de la an la an, dar era un proces treptat, dezvoltat pe criterii economice și de proprie voință. Statul ajuta orașul prin investiții, dar nu distrugea lumea satului, cea care oferea cea mai multă populație și care furniza cantități importante de produse agricole pentru consumul intern și pentru export fără să ceară prea multe fonduri. Dimpotrivă. Tot satul era cel ce susținea economia țării prin plata unor numeroase dări impuse de cei de la putere. Erau căutate și produsele industriale ce erau de calitate superioară celor produse în atelierele locale sau chiar în gospodăriile țărănești.

Magazinele sătești au început să răspândească mărfuri precum uleiul, zahărul, făina, pâinea, tutunul sau țesăturile. Piața internă era lărgită în fiecare an și oamenii puteau să fie fericiți dacă nu erau afectați de deciziile celor ce făceau câte ceva prin diferite centre de putere.