ANALIZĂ | Istoria și mizele conflictului dintre Iran și SUA: atacuri teroriste, operațiuni secrete și Marele Satan (HotNews.ro)

  • 06 Iulie 14:54
ANALIZĂ | Istoria și mizele conflictului dintre Iran și SUA: atacuri teroriste, operațiuni secrete și Marele Satan (HotNews.ro)

După ce Iranul a doborât o dronă americană, iar SUA au fost la un pas să bombardeze instalațiile militare ale Teheranului, tensiunile dintre cele două țări au ajuns la un nivel fără precedent în ultimii 30 de ani. Președintele Trump a anulat ordinul de atac cu doar zece minute înainte de lansarea rachetelor, dar o lume întreagă se întreabă acum în ce direcție se va duce totuși conflictul dintre SUA și Iran. Dar ca să înțelegem mai bine ce se întâmplă acum, trebuie să ne întoarcem puțin în istorie.

Este posibil ca toată povestea de acum să fi fost doar un bluff al lui Trump, a cărui tactică de negocieri este aceea de a ridica miza până când partea cealaltă se arată dispusă să facă anumite concesii: pe aceeași linie a mers, cu mai mult sau mai puțin succes, și în relația cu Coreea de Nord, un dosar în care în 2017 se vorbea insistent despre conflict militar, și în războiul comercial cu China sau în negocierile cu Canada și Mexicul pentru un tratat succesor al NAFTA.

Dacă ținem cont de aceste dosare, ar fi plauzibil ca, de fapt, să nu fi fost nicio răzgândire și Trump să fi știut de la bun început că nu va ataca Iranul. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că în Statele Unite există suficienți adepți ai unei linii dure față de Iran - așa-numiții „hawks” - care vorbesc de ani de zile despre pericolul reprezentat de republica islamică pentru interesele americane și aliații Washingtonului în regiune. Aceștia l-au convins deja pe Trump să retragă SUA din acordul nuclear și văd în acțiuni precum doborârea dronei provocări care cer un răspuns dur.Unii dintre acești „hawks”, inclusiv consilierul președintelui pe probleme de securitate națională, John Bolton, sunt aceiași care au pledat și pentru invadarea Irakului în 2003.

Mexican standoff în Golful Persic

Indiferent dacă atacul din 21 iunie a fost sau nu un bluff, situația din Golf s-a apropiat periculos de mult de un "Mexican standoff" în cel mai pur stil hollywoodian, fiecare mutare a părților trimițând cu gândul la armarea încă unui pistol și ațintirea lui către adversar.

Statele Unite au început prin a se retrage din acordul nuclear, și-au suplimentat forțele din regiune și au lansat o serie de avertismente privind disponibilitatea lor de a merge cât de departe este nevoie pentru a opri Teheranul. Acesta a răspuns prin obișnuitul său limbaj belicos și prin acțiuni în care implicarea sa nu poate fi probată ușor, dar i se ghicește semnătura: sabotarea câtorva petroliere în Golf, atacarea unor obiective diplomatice, militare și economice americane din Irak cu tiruri de rachete și mortiere, nerevendicate de cineva, dar atribuite milițiilor șiite.

Pe deasupra, Iranul a anunțat că, treptat, va trece la îmbogățirea uraniului dincolo de limitele impuse de acordul nuclear - atât din punct de vedere al cantității de uraniu, cât și al nivelului de îmbogățire. Asta nu înseamnă că va produce o armă nucleară (e nevoie de ceva mai mult decât de niște uraniu îmbogățit pentru a o face) însă este un pas în acea direcție, fapt ce le dă apă la moară celor care afirmă că Iranul vrea să obțină bomba atomică.

O armă nucleară iraniană este unul dintre cele mai mari coșmaruri pentru statele din regiune - în principal Arabia Saudită și Israelul, care se simt direct amenințate - și pentru comunitatea internațională. Este exact motivul pentru care Iranului i-au fost impuse sancțiuni economice severe de către comunitatea internațională.

Programul nuclear a fost vizat și de un adevărat război secret (nu și l-a asumat nimeni, dar toate indiciile arată că în spatele acestuia s-au aflat Israelul, Statele Unite și, poate, alte țări occidentale) marcat, printre altele, de asasinate, sabotaje și atacuri cibernetice.

Iranul a afirmat întotdeauna că programul său nuclear este unul civil, ba chiar ayatollahul Ali Khamenei a dat și o fatwa (edict religios) care condamnă armele nucleare; până la urmă Teheranul a acceptat să negocieze și în 2015 a semnat un acord cu marile puteri – Statele Unite, Federația Rusă, China, Franța, Germania și Marea Britanie.

Înțelegerea prevede, în mare, ridicarea sancțiunilor economice impuse Iranului în schimbul limitării activităților nucleare ale acestuia: reducerea numărului de centrifuge, a nivelului de îmbogățire a uraniului și a cantității de uraniu îmbogățit aflat în posesia Teheranului, asigurarea accesului la instalațiile iraniene pentru inspecții etc. Nu sunt interdicții definitive: pentru unele din ele acordul este valabil doar câțiva ani.

ANALIZĂ | Istoria și mizele conflictului dintre Iran și SUA: atacuri teroriste, operațiuni secrete și Marele Satan (HotNews.ro)

Părerea cvasi-unanimă a observatorilor și inspectorilor este că Iranul și-a respectat angajamentele asumate prin semnarea acordului nuclear și nici măcar Donald Trump nu a făcut eforturi prea mari pentru a demonstra contrariul. Doar premierul israelian Benjamin Netanyahu a căutat să arate, cu doar câteva zile înainte ca Statele Unite să se retragă din acordul nuclear, că Iranul a ignorant, de fapt, acordul și a căutat, în secret, să atingă capacitatea de a produce o bombă atomică, dar nu prea a convins pe nimeni.

Problema - din punctul de vedere al administrației americane - nu e neapărat că Iranul nu respectă acordul, chiar dacă există și unele suspiciuni în acest sens, ci că acordul este incomplet, parțial pentru că nu răspunde în vreun fel îngrijorărilor legate de programul balistic al țării și de acțiunile acesteia în regiune, mai exact implicarea directă sau indirectă într-o serie de conflicte (Siria, Yemen) și sprijinul pentru miliții armate și grupări desemnate drept teroriste cum este Hezbollahul.

Chiar și acum, rachetele iraniene sunt capabile să lovească un număr semnificativ de ținte strategice din Orient, inclusiv câmpurile petrolifere din Peninsula Arabică și majoritatea bazelor americane din regiune; se crede însă că programul balistic al Teheranului are ca obiectiv obținerea unor rachete cu rază de acțiune mult mai mare și acesta este, de altfel, și motivul pentru care NATO a decis să instaleze scutul anti-rachetă din Europa, care are o importantă componentă la Deveselu.

Așadar, Washingtonul nu vrea doar să împiedice dezvoltarea unei arme nucleare iraniene, ci și să pună capăt ambițiilor Teheranului în domeniul balistic și să limiteze sfera de influență iraniană – ceea ce, cel puțin deocamdată, este inacceptabil pentru regimul ayatollahilor, iar de aici și disponibilitatea lor de a juca tare.

Hollywoodul a arătat de nenumărate ori că într-un „Mexican standoff” e de-ajuns un strănut ca toată lumea să înceapă să tragă, ceea ce se poate întâmpla și în criza dintre Iran și SUA, iar aici armele nu-s de jucărie și morții nu se ridică veseli atunci când regizorul strigă "Cut!”.

Să nu ne panicăm, însă, mai mult decât e cazul: da, riscul ca lucrurile să scape de sub control există, însă de-a lungul celor 40 de ani care s-au scurs de când ayatollahii au venit la putere au mai fost perioade extrem de tensionate în care s-a mers chiar și mai departe decât în aceste zile, fără a se ajunge, totuși, la război.

Turbulenții ani ’80: terorism islamic și război în Golf

Cel mai sângeros atac terorist care a vizat cetățeni americani înainte de 11 septembrie 2011 a avut loc în octombrie 1983 în Beirut. Ismail Ascari, un cetățean iranian, a detonat camionul pe care îl conducea într-o bază a pușcașilor marini americani; clădirea de patru etaje în care se aflau aceștia s-a prăbușit și 241 de militari și-au pierdut viața. Cu doar o jumătate de an înainte, un atentat sinucigaș similar vizase ambasada Statelor Unite din Beirut iar 63 de persoane, între care 17 americani, fuseseră ucise.

Atentatele - care au marcat și începutul atacurilor sinucigașe comise de extremiști musulmani - au fost revendicate de Jihadul Islamic, o grupare șiită-fantomă (a nu se confunda cu Jihadul Islamic palestinian, o altă organizație teroristă care este în continuare activă), despre care s-a spus că ar fi fost un paravan pentru Hezbollah, care la vremea respectivă era în formare. Numele cel mai des vehiculat în legătură cu atentatele din Beirut și Jihadul Islamic este cel al lui Imad Mughniyeh, unul dintre fondatorii Hezbollahului, însărcinat ani de zile cu operațiunile externe ale grupării și cu relația acesteia cu forțele de securitate și serviciile de informații iraniene.

Mughniyeh - care, printre altele, este considerat responsabil și pentru atentatele teroriste ce au vizat ambasada Israelului și comunitatea evreiască din Buenos Aires, în 1992 și 1994 - a fost unul dintre cei mai căutați teroriști ai lumii până la asasinarea sa, în 2008, la Damasc, cu ajutorul unei bombe. Asasinatul ar fi fost o operațiune a CIA, cu sprijinul Mossadului, lucru negat, desigur, de ambele servicii de informații.

Iranul a fost considerat direct responsabil de atentatul de la baza pușcașilor marini de o instanță civilă din Statele Unite și de Curtea Supremă americană, care a decis în 2016 ca familiile victimelor să primească despăgubiri de două miliarde de dolari; banii au fost luați din conturile iraniene înghețate de Statele Unite.

Teroriști din grupări asociate Iranului - Jihadul Islamic, Hezbollah, partidul Da’wa - au fost implicați, în anii '80, și în alte atacuri care au vizat interesele americane. Printre acestea se numără deturnări de avioane, răpiri ale unor cetățeni americani în Liban sau atentatul cu bombă la ambasada Statelor Unite din Kuwait, în 1983.

Cu doar câțiva ani înainte, Iranul condus de șahul Muhammad Reva Pahlavi fusese unul dintre principalii aliați ai Statelor Unite din Orient. Americanii îl ajutaseră pe șah să-și consolideze puterea și să impună un regim autoritar prin lovitura de stat din 1953, orchestrată de CIA, în urma căreia a fost îndepărtat popularul premier naționalist Mohammad Mosaddegh. Legăturile au devenit și mai apropiate pe măsură ce în lumea arabă (Egipt, Siria, Irak, Libia) au venit la putere regimuri militar-revoluționare mai dispuse să coopereze cu Uniunea Sovietică decât cele pe care le înlocuiseră.

Washingtonul a sprijinit și eforturile de modernizare întreprinse de șah și i-a vândut acestuia cantități uriașe de armament care, pe hârtie, au transformat armata iraniană în cea mai puternică forță a regiunii și una dintre cele mai mari și mai moderne din lume.

Sprijinul american pentru regimul Pahlavi a contribuit la ostilitatea revoluționarilor islamiști din 1979 (cărora li se adăugau adepții lui Mosaddegh) față de Statele Unite. Atunci când Jimmy Carter a decis să-i acorde fostului șah permisiunea de a intra în Statele Unite pentru a se trata de cancer, studenții islamiști au luat cu asalt ambasada americană din Teheran și au luat ostatici zeci de diplomați și cetățeni americani; evident că totul s-a petrecut cu binecuvântarea noului regim de la Teheran.

ANALIZĂ | Istoria și mizele conflictului dintre Iran și SUA: atacuri teroriste, operațiuni secrete și Marele Satan (HotNews.ro)

Ostaticii au fost eliberați după mai bine de un an, dar în acel moment relațiile dintre Statele Unite (botezate de ayatollahul Khomeini „Marele Șeitan”, unde „șeitan” are semnificația de „Satană” sau „șarpe”) și Iran erau compromise. Mai mult, Khomeini și locotenenții săi au spus de la bun început că au de gând să își exporte revoluția islamistă și în alte țări musulmane, ceea ce punea în pericol interesele americanilor și ale aliaților acestora în întregul Orient Mijlociu. În fața acestei amenințări, Statele Unite și unele monarhii sunnite din Golf, în frunte cu Arabia Saudită, au mizat pe un inamic al Iranului: Irakul laic al lui Saddam Hussein, care avea revendicări teritoriale față de Iran și o ideologie incompatibilă cu cea a republicii islamice.

Baghdadul a declanșat, în 1980, un sângeros război împotriva vecinului său, care avea să dureze până în 1988 și să se soldeze cu sute de mii de morți în fiecare dintre cele două tabere. Statele Unite i-au acordat Irakului sprijin financiar, i-au furnizat informații și i-au facilitat importuri de armament, iar la un moment dat chiar au ajuns la o confruntare directă cu Iranul.

Acesta a avut loc în 1988, în contextul așa-numitului război al petrolierelor, când atât Iranul cât și Irakul au atacat sute de astfel de vase. După ce o navă de război americană care escorta petroliere kuwaitiene a fost lovită de o mină iraniană, Statele Unite au răspuns distrugând două platforme petroliere și o parte din flota iraniană din Golf. Incidentul a avut loc în 1988, cu câteva luni înainte de sfârșitul războiului dintre Iran și Irak. Odată cu pacea dintre cele două, Golful a cunoscut o perioadă de relativ calm până la invazia Kuwaitului de către Irak, când acesta a preluat rolul de inamic public numărul 1 în Golf. Avea să îl joace până la invazia americană din 2003 și răsturnarea lui Saddam Hussein. Momentul a marcat și începutul celei de-a doua mari perioade de tensiuni americano-iraniene.

De la Axa răului la Semiluna iraniană

La scurt timp după atacurile din 11 septembrie 2001, președintele american George W. Bush a proclamat războiul global împotriva terorismului.

"Războiul nostru împotriva terorismului începe cu Al Qaida, dar nu se va încheia acolo. Nu se va încheia până când nu va fi găsită, oprită și învinsă fiecare grupare teroristă cu ramificații globale”, a spus Bush, într-un discurs ținut în fața Congresului.

Patru luni mai târziu, tot într-un discurs în Congres, cel despre starea națiunii, Bush adăuga și actori statali la inamicii teroriști ai Americii - Coreea de Nord, Iran și Irak - și afirma că acestea formau, împreună, o axă a răului și aveau în comun legăturile cu rețelele teroriste și eforturile de a obține arme de distrugere în masă.

A fost începutul unei adevărate campanii propagandistice americane care avea să se încheie cu invadarea Irakului, în martie 2003 – asta în ciuda faptului că Washingtonul nu a putut să demonstreze vreodată că regimul lui Saddam Hussein ar fi avut legături cu Al Qaida. Iar dovezile prezentate înainte de invazie la ONU de secretarul de stat Colin Powell cu privire la presupusul arsenal irakian de arme de distrugere în masă au fost extrem de șubrede. De altfel, oricât au periat Irakul, americanii nu au găsit nimic.

Mulți dintre criticii Statelor Unite au fost convinși de la bun început că acestea doar căutaseră un pretext pentru a invada Irakul, explicațiile fiind diverse, în funcție de teoriile în care credea fiecare - pentru a se pune mâna pe petrolul irakian, pentru a promova agenda neo-conservatorilor din administrație, pentru că Bush ar fi vrut să se răzbune pe Saddam Hussein pentru tentativa de asasinare a tatălui său, pentru că s-a declanșat o nouă cruciadă împotriva musulmanilor etc.

Toate aceste teorii se traduc, în ochii celor care le îmbrățișează, în termeni foarte simpli: o super-putere a invadat, neprovocată, o altă țară pentru că a vrut și a putut.

O astfel de teorie este și mai plauzibilă într-o țară ca Iranul, cu tradiția sa de a privi Statele Unite ca Marele Șeitan. Pentru Iran, invazia Irakului reprezenta și un motiv serios de îngrijorare cu privire la propria sa securitate: aproape că fusese încercuit de forțele americane, prezente în Afghanistan, Oceanul Indian, Golf și Irak. În plus, fusese inclus în "axa răului”, iar prin cele două războaie declanșate după 11 septembrie, Washingtonul arătase că vremea retoricii trecuse și este gata să își nimicească adversarii odată ce i-a identificat. 

ANALIZĂ | Istoria și mizele conflictului dintre Iran și SUA: atacuri teroriste, operațiuni secrete și Marele Satan (HotNews.ro)

Teheranul trebuia să spargă această încercuire și, în plus, să îi țină pe americani ocupați, iar terenul ideal pentru a face acest lucru era Irakul. Majoritatea populației acestei țări (aproximativ 60%) era formată din șiiți, care fuseseră persecutați în timpul dictaturii sunnitului Saddam Hussein. Islamiști șiiți irakieni (membri și lideri ai unor formațiuni ca Da’wa și Consiliul Suprem pentru Revoluție Islamică în Irak, SCIRI) fugiseră în Iran pentru a scăpa de Securitatea lui Saddam (mukhabarat), iar unii chiar luptaseră alături de forțele iraniene în timpul războiului din anii ’80.

Aceștia au devenit primii agenți de influență ai Iranului la Baghdad după căderea lui Saddam Hussein, iar pe lângă formațiunile politice, care de atunci domină viața politică irakiană, au format și o serie de miliții armate (Organizația Badr, Asa’ib Ahl al Haq, Kata’ib Hezbollah etc.) ce s-au implicat atât în conflictul inter-confesionale cu sunniții, cât și în atacurile împotriva forțelor americane. De pregătirea și înarmarea acestor miliții s-a ocupat Forța Quds, unitatea de elită a Gărzilor Revoluționare care se ocupă de operațiunile externe ale acestora. Comandantul forței Quds, Qassem Suleimani, a fost descris într-un excelent profil scris acum câțiva ani pentru The New Yorker de Dexter Filikins, drept "the most powerful operative in the Middle East today” și „the most powerful man in Iraq, without question”. El însuși se lăuda, într-un mesaj trimis generalului David Petraeus în vremea când acesta comanda forțele americane din Irak, că este responsabil de politicile iraniene în Irak, Afghanistan, Liban și Gaza.

Pentagonul estimează că Iranul este responsabil pentru moartea a peste 600 de militari americani în Irak în perioada 2003 - 2011, adică aproximativ 17% din totalul pierderilor suferite de Statele Unite; situația era atât de serioasă, încât s-au luat în calcul inclusiv incursiuni armate pe teritoriul Iranului pentru a distruge bazele de antrenament și fabricile de mine – care erau concepute în așa fel încât să treacă prin blindajul vehiculelor americane.

Influența iraniană în Irak s-a consolidat odată cu retragerea forțelor americane, care s-a încheiat în decembrie 2011. În timp ce americanii părăseau Irakul, dincolo de graniță, în Siria, se intensifica războiul civil. Iranul, care era aliat cu regimul de la Damasc (laic dar dominat de secta șiită a alauiților) a lansat o campanie masivă menită să garanteze supraviețuirea regimului lui Bașar al-Assad: a trimis numeroși „consilieri” din Forța Quds și a mobilizat, de asemenea, Hezbollahul libanez și milițiile șiite irakiene. Siria este o piesă esențială în așa-numita semilună iraniană, sau șiită, care mai include Iranul, Irakul și Libanul dominat de Hezbollah și îi asigură Teheranului acces direct la Marea Mediterană și la teritoriile Hezbollah, precum și adâncimea strategică necesară pentru a ieși din încercuirea SUA și a puterilor musulmane sunnite; nu trebuie uitat, însă, nici că, în mod tradițional, puterile din podișul iranian, începând cu Imperiul Persan, au căutat să se extindă către Vest, prin Mesopotamia și Levant.

Un nou front s-a deschis odată cu explozia Statului Islamic și cucerirea vestului și nordului Irakului de către gruparea jihadistă, în vara lui 2014. Iranul a mobilizat milițiile șiite irakiene pentru a-și sprijini clientul. În toți acești ani, comandantul forței Quds, Qassem Suleimani, a părut a fi omniprezent: a fost rănit în Siria, unde își coordona oamenii, a fost fotografiat, în Irak, în prima linie a frontului împotriva Statului Islamic, i-a forțat pe kurzi să dea înapoi atunci când, după înfrângerea jihadiștilor, au încercat să își obțină independența față de Irak. Semiluna iraniană ajunsese la apogeu, iar amploarea influenței Teheranului poate reprezenta un indiciu cu privire la costurile unui conflict total dintre Statele Unite și Republica Islamică.

Războiul regional care ar afecta întreaga lume

Spațiul aerian din regiunea Golfului este destul de încărcat, iar la momentul doborârii dronei americane - un prototip de dimensiunea unui Boeing 737 - un avion civil se afla la doar 45 de mile nautice distanță. Imediat după incident, autoritatea aeronautică americană (FAA) le-a interzis transportatorilor naționali să mai survoleze regiunea, iar în scurt timp și companii din alte țări - inclusiv British Airways, Lufthansa și KLM - au adoptat rute ocolitoare. Nu este vorba nicidecum de un moft sau de o prudență excesivă: confuziile pot apărea în zone de conflict, după cum arată cazul zborului MH17 al Malaysia Airlines, care a fost doborât deasupra Ucrainei de o rachetă anti-aeriană lansată de separatiștii pro-ruși din Donbass. Un astfel de incident a avut loc, de altfel, și în zona Golfului, în 1988: un Airbus A 300 operat de Iran Air, care se deplasa dinspre Teheran către Dubai, a fost distrus de o rachetă lansată de crucișătorul american USS Vincennes. Toate cele 290 de persoane aflate la bord și-au pierdut viața.

Perturbarea traficului aerian din regiunea Golfului reprezintă, însă, o problemă minoră pe lângă cele pe care le-ar genera un război între Statele Unite și Iran. Pentru Statele Unite ar fi mult mai costisitor decât războiul din Irak, iar impactul unui astfel de conflict ar fi unul global.

În primul rând, există potențialul unei crize energetice fără precedent de la embargoul impus de exportatorii arabi de petrol în 1973, atât în ceea ce privește prețul petrolului cât și disponibilitatea acestuia. Iranul ar putea să încerce să blocheze strâmtoarea Hormuz, prin care trece aproximativ o treime din țițeiul exportat la nivel global – și ne putem închipui ce consecințe ar avea acest lucru dacă ne gândim că doar recentele sabotaje din Golful Oman, unde au fost avariate două petroliere, au dus la o creștere a prețului petrolului de 3%. Dincolo de Hormuz, Iranul poate ataca, prin aliații săi, petrolierele saudite din Marea Roșie, iar câmpurile petrolifere din Peninsula Arabică sunt în raza rachetelor sale. De altfel, infrastructura saudită poate fi atacată, cum s-a întâmplat recent, chiar și cu drone lansate de actori non-statali aliați cu Iranul.

Acești actori au arătat că pot să lovească (cu sau fără sprijinul forței Quds) dincolo de granițele Iranului: Hezbollahul a fost în spatele unor atacuri organizate în Orient, America de Sud, Asia de Sud-Est sau chiar și Bulgaria, iar zecile de mii de rachete pe care le are reprezintă o amenințare serioasă pentru Israel, pe care Teheranul s-ar putea să vrea să îl atragă în război pentru a obține legitimitate în lumea musulmană. Saddam Hussein a încercat, fără succes, același lucru în 1991, când Israelul s-a abținut să riposteze, ceea ce e puțin probabil că ar face și în cazul în care orașele sale s-ar afla sub un tir masiv de rachete. În afară de Hezbollah, milițiile șiite din Irak și Afghanistan ar putea fi folosite pentru a ataca bazele și convoaiele americane din acele țări.

Un război la scară largă ar fi devastator și pentru Iran, care nu are cum să facă față marinei și mai ales aviației americane, net superioare numeric și tehnologic, însă acestea ar putea suferi pierderi cauzate de rachete, vase de mici dimensiuni folosite ca bombe în Golf și sistemele anti-aeriene rusești S-300 ale Teheranului. Mult mai dificilă și mai costisitoare pentru americani ar fi o campanie terestră: Iranul este o țară uriașă, cu o populație de 80 de milioane de locuitori, iar platoul iranian este greu accesibil, astfel că pierderile de vieți omenești ar putea fi de netolerat pentru publicul american.

Un război la scară largă între Statele Unite și Iran ar fi extrem de costisitor pentru ambele țări, lucru care, până acum, pare să fi fost înțeles, atât de Washington, cât și de Teheran: în ciuda unor tensiuni constante în ultimii 40 de ani, care s-au manifestat inclusiv prin ciocniri directe sau operațiuni clandestine, până acum s-a reușit evitarea unei escaladări. Nu înseamnă, însă, că aceasta nu e posibilă. În ambele tabere există suficiente capete înfierbântate, iar o simplă estimare greșită a intențiilor și acțiunilor celuilalt poate avea consecințe serioase. Pentru toată planeta. 

ANALIZĂ | Istoria și mizele conflictului dintre Iran și SUA: atacuri teroriste, operațiuni secrete și Marele Satan (HotNews.ro)

Autor: Cătălin Gomboș

Sursa: HotNews.ro

Tags

Alte Noutati

LIVE
Meteo Chişinău
31,43 °C
cer senin
Umiditate:28 %
Vint:2,6 m/s
Tue
24 °C
Wed
23 °C
Thu
22 °C
Fri
20 °C
Sat
19 °C

Curs oficial BNM 26 August 2019

MDL RATĂ TREND
EUR 19.7985 -0.0000
USD 17.8856 -0.0000
RON 4.1887 -0.0000
UAH 0.7156 -0.0000
RUB 0.2723 -0.0000
Arhivă Radio Chișinău