Înainte de 1990, îl auzeam frecvent la Radio Europa Liberă, unde avea o emisiune de 10 minute, timp de 12 ani, intitulată „Între Prut și Nistru”. Născut la 16 martie 1921, în satul Cepeleuți din județul Hotin, Regatul României, într-o familie de țărani români, Ion și Vera Lupan, el era ultimul din cei zece copii. În 1990, Nicolae Lupan a pus bazele Asociației Pro-Basarabia și Bucovina, scrie Rador.

Ajuns în Occident, conferențiază pe teme legate de soarta Basarabiei la Bruxelles, Paris, Köln, München, Londra, Frankfurt, Los Angeles, Washington, Nürnberg, New York, San Francisco, Miami, Montreal, Toronto, Praga, Roma, iar după 1990, la Rădăuți, București, Făgăraș, Alba Iulia, Iași, Galați, Roman, Rm. Vâlcea, Tg. Neamț, Chișinău. A publicat multe cărți: „Plânsul Basarabiei”, 1981, Carpații, Madrid/”Bessarabie, terre roumaine”, 1982/Pământuri românești: Schițe, studii și versuri, Bruxelles 1984/”Basarabia și Bucovina sunt Pământuri Românesti”, Ed. Nistru, Bruxelles 1984/”Scrisoare fratelui meu”, Editura Nistru, Bruxelles, 1984, 156 pp. /”Imagini nistrene”, 2 volume, 1986, 1990/”Alexandru Cristescu, erou și martir”, 1987/”Pământul Basarabiei. Bruxelles, 1989/”Însemnări de desțărat”, Bruxelles, 2001/”Din coapsa Daciei și a Romei „/”Străin la mine acasă”, 1996/”Gânduri de proscris”. În 1992, Nicolae Lupan i-a propus Convenției Democrate de la București, lui Corneliu Coposu să susțină candidatura lui Mircea Druc la președinția României ca unica posibilitate de reunificare. Ana Blandiana și Emil Constantinescu s-au opus.

„Basarabia este cel mai trist copil al națiunii române”

Pe 28 ianuarie, a murit la Spitalul Colțea din București și Ion Ungureanu, fost ministru al Culturii în primul guvern anti-sovietic, condus de Mircea Druc.

„Asta trebuie să înțeleagă tot românul”, spunea prin 2014 Ion Ungureanu. „Basarabia este formată din oameni care sunt români mai buni chiar decât românii din țară și din oameni care nu au memorie. Am văzut în timpul sovieticilor că fiecare lituanian știa istoria națiunii lui. Mulți de la noi nici acum nu știu nimic. „Viața asta-i scurtă tare – / Cât ai mirosi  o floare./ Viața asta mult nu ține – / Cât te-ai apăra de-un câine…”, cum avertiza Grigore Vieru. Generația noastră a avut, mai ales, de-a face cu acei câini care s-au înhăitat cu ocupantul și ne-au dus în Siberia. Sora mea a fost dusă în Siberia, fără niciun motiv. Tatăl meu a murit de foame în 1947 pentru că au venit eliberatorii și i-au luat tot. Două mii de ani am rezistat și rezistăm…”

Ion Ungureanu a făcut parte din generația de aur a naționaliștilor din Basarabia și din nordul Bucovinei – Dumitru Matcovschi, Ilie Ilașcu, Mircea Druc, Nicolae Costin, Vasile Tărâțeanu, Nicolae Dabija și alții. „Noi am dat un exemplu întregii suflări  românești”, spunea Ion Ungureanu. La marea adunare națională de la 27 august 1989, apoi la multe întruniri publice, Ion Ungureanu a vorbit deschis despre limba română, despre unirea cu România. Chiar și în timpul Uniunii Sovietice, pe când noi nici nu mai pomeneam de Basarabia prin București, pe la Cluj sau pe la Iași.

S-a născut la 2 august 1935, satul Opaci, județul Tighina, Regatul României. Marele regizor și actor a pus bazele Teatrului Luceafărul de la Chișinău. A fost concediat pentru… „naționalism românesc” și a plecat de nevoie la Moscova.

Pe 27 august 1991, el a citit Declarația de independență a Republicii Moldova. El relatează că Valeriu Matei i-a adus textul din care lipsea numele de român și a modificat pe loc. „Denumirea istorică a poporului nostru este poporul român, iar limba vorbită de noi este limba română”, a citit Ion Ungureanu la picioarele monumentului dedicat lui Vladimir Ilici Lenin din piața de la Chișinău, monument demolat ulterior.
Toată viața a militat pentru reîntregirea națională. Patrioții de la Frontul Popular s-au opus instalării monumentului „Lupoaicei”. „O vom doborî cu târnăcoapele pe 1 decembrie, l-au avertizat frontiștii. Noi vrem să scăpăm de imperiu și dumneata pui aici monumentul cuceritorilor romani?…” Și a găsit un cuvânt greu, de care nu a mai avut nimeni curajul să se atingă: „Da, de la Roma venim, din Dacia traiană”, a pus Ion Ungureanu să se scrie afirmația lui Mihani Eminescu pe monumentul Lupoaicei cu puii, adus de Victor Crăciun de la București. Dar același Eminescu spusese: „Aici trebuie dacizat totul!”…

Asemenea lui Iuliu Maniu, Simion Bărnuțiu, Emanoil Gojdu, Vasile Lucaciu, Eftimie Murgu, care au revenit de la Viena mai naționaliști decât cei rămași acasă, Ion Ungureanu s-a întors de la Moscova cu o limbă română impecabilă, încât basarabenii îl întrebau pe actor dacă vine de la București. Cât a trăit, i-a învățat pe cei care îl ascultau lecția demnității umane: Să nu vă plecați în fața nimănui fiindcă românii sunt un popor ales! Într-un interviu pe care mi l-a acordat cu vreo zece ani în urmă, Ion Ungureanu regreta că „România umblă în vârful picioarelor în propria casă!” fiindcă nu ridică deschis problema reîntregirii naționale pentru anularea consecințelor Pactului Molotov-Ribbentrop.

Ca ministru al Culturii, Ion Ungureanu a desființat în 1992 Teatrul Național „A.S. Pușkin” de la Chișinău și l-a înlocuit cu Teatrul Național „Mihai Eminescu”. El a repus în centrul Chișinăului statuia lui Ștefan cel Mare și a propus la București sanctificarea lui Ștefan cel Mare. Mi-amintesc că un intelectual subțire de pe Dâmbovița a ripostat atunci: „Cum să-l facem sfânt? Lui Ștefan i-au plăcut femeile…” „Și ce-ați fi vrut, să-i placă bărbații?!”, a ripostat Ion Ungureanu, care putea fi și spontan, și bun ca pâinea cea caldă, și agresiv la nevoie, cu simțul umorului mai totdeauna.

Mi-a povestit odată o întâmplare cu tâlc. „Mă duc la Mircea Druc să-l anunț că ai noștri vor să-l dea jos. Domnule ministru al Culturii, ce bine ar fi fost acum dacă eram… catolici… Cum am putea face oare să trecem la catolicism? Domnule prim-ministru, dumneavoastră nu auziți, ăștia vor să vă dea jos!… El se gândea atunci la altceva…” (Șeful Guvernului era supărat că „pochii ortodocși” votează în parlament numai cu bolșevicii, la fel ca astăzi, pe când greco-catolicii voiau apropierea de România).

Nicolae Lupan și Ion Ungureanu, doi copii de țărani români din Basarabia, plecați în lume dintre țărani și întorși să-i învețe calea cea dreaptă pe ai lor… „Era așa senin pe patul de suferință… Și deodată a început să plângă: Ce rău îmi pare că nu mai apuc să văd unirea! Și… a murit”, povestesc apropiații lui Ion Ungureanu.

N-am să respect cutuma cu „Odihnească-se-n pace!”. Nu, ei și cei asemenea lor să nu cunoască liniștea, hodina și spiritul lor să ne ajute până se va înfăptui dreptatea națională…

RADOR, Viorel Patrichi, 29 ianuarie 2017