Inițial, Marea Britanie nu a dorit să adere la proiectul european, conceput într-un spirit de reconciliere după al Doilea Război Mondial. Ca țară învingătoare în război, 'nu ne simțeam atât de vulnerabili încât să ne asociem', explică Anand Menon, profesor de politică europeană la King's College of London.

În plus, britanicii au rămas orientați către relația lor specială cu SUA și cu imperiul colonial britanic, sau cu ce mai rămăsese din el.

Totuși, Londra a văzut cu ochi buni proiectul european și chiar l-a susținut, mărturie fiind discursul susținut la Zurich în anul 1946 de Winston Churchill, în care acesta a cerut crearea 'Statelor Unite ale Europei'.

Însă la începutul anului 1960 contextul se schimbă odată cu rămânerea creșterii economice a Marii Britanii în urma celei a Franței și Germaniei, astfel că piața comună europeană devine atractivă.

Dar aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană (CEE) este oprită în anul 1961 de primul veto al Franței, decis de generalul Charles de Gaulle, care vedea în Marea Britanie 'calul troian' al americanilor în Europa și punea la îndoială faptul că britanicii ar avea un spirit european. Britanicii mai încearcă încă o dată în anul 1967, dar și atunci Charles de Gaulle se opune prin veto.

Marea Britanie reușește în final să se alăture CEE în anul 1973. Dar această dată coincide cu primul șoc petrolier, astfel că efectul economic favorabil al intrării în piața comună se lasă așteptat. Prin urmare, britanicii se gândesc la scurt timp să părăsească blocul comunitar, însă la referendumul din anul 1975 un procent de 67% dintre cei prezenți la urme au ales rămânerea în CEE.

Acest rezultat nu a atenuat însă reticențele britanicilor față de proiectul european, mai ales că responsabilii lor politici, atât laburiști cât și conservatori, nu păreau dispuși să fructifice beneficiile oferite de CEE, ei fiind preocupați mai degrabă de apărarea suveranității naționale.

'Faptul că am intrat atât de târziu ne-a amplificat sentimentul de disconfort (...), sentimentul că ne-am alăturat unui club modelat de alții pentru interesul lor', explică în continuare Anand Menon.

'Dimensiunea sentimentală aproape că nu a existat deloc' în această relație, subliniază la rândul ei Pauline Schnapper, profesoară de civilizație contemporană britanică la Universitatea Sorbona.

Iar prima criză nu a întârziat să apară. În anul 1979, guvernul de la Londra a refuzat să participe la sistemul monetar european, invocând suveranitatea națională. Apoi s-a opus oricărei inițiative de aprofundare a integrării politice europene, în anul 1985 a refuzat să se alăture acordurilor Schengen, iar în 1993 nu a vrut să intre în zona euro.

Toată această politică a fost justificată de premierul Margaret Thatcher în anul 1988 prin respingerea de către țara sa a ideii creării 'unui superstat european care să-și exercite dominația de la Bruxelles'. Însă patru ani mai devreme același premier conservator obținuse o scădere substanțială a contribuției britanice la bugetul comunitar pentru care a insistat atunci prin celebra expresie 'I want my money back'.

Neîncrederea Londrei față de Bruxelles se amplifică la mijlocul anilor '90 odată cu crearea partidului UKIP, care a militat pentru ieșirea din Uniunea Europeană. Succesele electorale ale acestei formațiuni, mai ales la scrutinul europarlamentar din anul 2014, determină Partidul Conservator, care oricum avea o aripă eurosceptică, să-și înăsprească discursul împotriva instituțiilor comunitare.

Criza din zona euro și imigrația pe scară extinsă — deși această imigrație a contribuit la creșterea economică — au radicalizat dezbaterea, fapt care l-a determinat pe premierul David Cameron să convoace pentru 23 iunie 2016 referendumul care a decis în final Brexitul.