Nu, nu este o onoare să-ți fie interzis să călătorești în Rusia. Este trist. Zdrobitor de trist. Nu pentru mine sau, aș crede eu, pentru ceilalți 88 de pe recent dezvăluita listă neagră ce le interzice accesul unor actuali și foști lideri politici și militari europeni și unor critici ai regimului Putin.

Dar este trist pentru ruși sau, în orice caz, pentru democrații ruși, pentru cei care se opun războiului din Ucraina; este trist pentru asociațiile de mame ale soldaților, pentru apărătorii legii și libertății și pentru jurnaliști - pentru că toți aceștia vor fi privați de contactul cu aliații din afara țării, băgați în carantină, sechestrați.

Cu alte cuvinte, această listă neagră nu este îndreptată împotriva occidentalilor, ci împotriva rușilor.

Pentru mine nu este o problemă sau, cred, pentru alții de pe listă, precum politicianul german Karl-Georg Wellmann - noi n-am avut niciodată obiceiul de a ne petrece vacanțele la Moscova ori Soci. Dar dl Wellmann chiar intenționa ca la acest sfârșit de săptămână să aibă discuții la Moscova pe tema viitorului Ucrainei. El a fost oprit să plece de pe aeroport și trimis acasă în ziua următoare, într-un episod care în cele din urmă a expus publicului existența interdicțiilor de călătorie.

Însă este o problemă pentru prietenii noștri de acolo, pentru aceia ale căror aspirații și cauză dreaptă noi le sprijinim.

Este o problemă pentru camarazii lui Boris Nemțov, opozantul lui Putin care, pe 27 februarie, a fost împușcat mortal pe Marele Pod de Piatră, la câțiva pași de Kremlin - a cărui moarte, ni se promisese, urma să facă obiectul unei investigații imediate ce ar fi aruncat lumină asupra circumstanțelor, făptașilor și sponsorilor crimei. Trei luni mai târziu lumea încă așteaptă. Trei luni au trecut și vor trece și mai multe, și chiar încă mai multe, în cursul cărora anchetatorii vor avea suficient timp pentru a trage peste crimă un giulgiu de o impenetrabilă opacitate, un lucru adecvat acestui gen de afacere.

Lista neagră este de asemenea un neajuns - un soi de pedeapsă colectivă - aruncat asupra unui întreg segment al societății civile rusești căreia îi este rușine cu Vladimir Putin, un segment al populației care are nevoie cu disperare de o societate civilă europeană care să-i întărească credința că Rusia merită ceva mai bun decât despotismul.

Este o veche tactică a dictatorilor: să-și izoleze supușii, să le taie legăturile cu lumea exterioară, să-i asfixieze și, astfel, să-i arunce într-o stare de descurajare și disperare. Este eterna tentație a autocrației rusești care, de la Leonid Brejnev și până la dl Putin, nici nu a învățat, dar nici nu a uitat nimic.

Odată ce dizidenții sunt îndepărtați, fie prin închisoare (Pussy Riot, Alexei Navalni), fie prin lichidare fizică (Anna Politkovskaia, Serghei Magnițki), fie prin expulzare (Mihail Hodorkovski); odată ce scandalagii, gânditorii deviaționiști, cei prea bine informați despre cum lucrează sistemul, detectorii noii și tulburătoarei minciuni sunt reduși la tăcere, haide să ne grăbim și să terminăm treaba rezolvându-i și pe martorii străini. Să-i intimidăm sau, dacă intimidarea nu funcționează, să le trântim ușa în nas, așa cum procedează dl Putin prin prezenta interdicție.

Liniște! Noi pleznim capete; punem botniță presei și vocilor dizidente; vânăm homosexualii, tătarii și ce va mai fi rămas din cecenii liberi; le punem piciorul în prag ONG-urilor; ștergem orice urmă a soldaților ruși care au murit în Ucraina.

Și când faci lucruri precum acestea, chiar că e de dorit să ai cât mai puțini martori cu putință.

În ceea ce mă privește, nimic nu s-a schimbat. Vladimir Putin rămâne un inamic nu numai pentru democrația din Rusia, dar și pentru țările democratice în general. El are o vastă strategie care include slăbirea, și poate și destabilizarea - și, dacă asta funcționează, destrămarea - Uniunii Europene. El consideră UE responsabilă pentru distrugerea Uniunii Sovietice, un eveniment pe care el îl vede ca pe cea mai mare catastrofă geopolitică (cuvintele lui!) a secolului 20.

Nimic nu s-a schimbat, de asemenea, nici la modul în care privesc eu Rusia însăși. De când Noii Filozofi [n.tr. - mișcare inițiată și de autor] ai Franței au rupt rândurile cu stângismul reflex, non-critic, de după 1968, am fost un fervent admirator al poporului rus și al bătăliei lui maraton împotriva relei conduceri.

Cu câteva zile înainte de anunțarea listei negre, principalul post de televiziune din Rusia îmi ceruse să-i acord un interviu "lung" și "amănunțit" la Moscova. Eu mă declarasem de acord. Și poziția mea rămâne aceeași și acum. Sunt dispus la orice fel de conversație, indiferent cât de dificilă sau în contradictoriu ar putea fi. Deoarece nu există soluție mai rea decât abandonarea unui măreț popor în momentul marii lui confruntări cu tirania. Sper să vă văd curând, prieteni ai mei ruși.

THE WALL STREET JOURNAL

Articol de Bernard-Henri Lévy, filosof francez

Traducere: Andrei Suba