Joi, 17 martie, se împlinesc 75 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Nicolae Titulescu, diplomat, jurist, profesor, academician și om politic, fost ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar și fost președinte al Ligii Națiunilor. Una din personalitățile de prim rang pe care România le-a dat, Titulescu a fost un om dedicat țării sale în pofida ostilității, a izolării politice, punând la dipoziție un fantastic univers de idei și acțiune politică, de multe ori depășind granițele verosimilului. Orator de calibru și diplomat de talie internațională, Titulescu a fost un om al păcii, care a fost în favoarea relațiilor cordiale cu vecinii dar și a restabilirii relațiilor cu Uniunea Sovietică – deșii unii i-au reproșat ca nepotrivită apropierea sa de vecinul de la Est – , cu condiția protejării granițelor României. Tot lui i se datorează lansarea conceptului Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală, însă personalitatea sa avea să fie izolată după alierea României cu Germania, în anii interbelici, fiind constrâns să renunțe la cariera diplomatică și să ia calea exilului. Pentru toate realizările sale excepționale, Titulescu a rămas un model demn de urmat, pentru întregi generații care aveau să-i succeadă, și un reper de marcă al României în diplomația internațională, fiind considerat de mulți istorici drept cea mai importantă personalitate internațională din perioada interbelică.

* * * * *

Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, în familia unui distins magistrat, Ion Titulescu, președintele de la acea vreme al Curții de Apel Craiova.

El și-a petrecut anii copilăriei la moșia tatălui său, din comuna Titulești, județul Olt. A urmat cursurile școlii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susținut la Școala primară Obedeanu.

În anul 1893 este admis, cu media generala 10, în prima clasă a Liceului „Nicolae Bălcescu” din Craiova – actualul Colegiu „Carol I” – devenind primul premiant de onoare al liceului – după absolvirea Bacalureatului – și cel mai strălucit absolvent al instituției școlare de până atunci.



Rezultatele de excepție cu care încheie liceul îi aduc o bursă la Facultatea de drept de la Paris, unde se află sub îndrumarea renumiților juriști Marcel Planiol și Charles Lyon-Caën, absolvită după patru ani de studii, în 1904, cu diploma de jurist.

În anul 1903 obține premiul „Ernest Beaumont” la un concurs organizat la toate Facultățile de Drept din Franța, cu lucrarea intitulată „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”.

În ianuarie 1905, Titulescu a devenit doctor în drept civil al aceleiași instituții de învățământ superior, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon-Caën, cu teza „La theorie des droites eventuels”.

În 23 martie 1905 este numit profesor de drept civil la Universitatea din Iași, la catedra condusă de eminentul jurist Dimitrie Alexandrescu, iar în 13 aprilie 1909 este transferat la catedra de drept civil de la Universitatea din București.

Apar, în această perioadă primele idei reformatoare ale lui Titulescu asupra învățământului juridic din țara noastră, materializate în lucrările lui Titulescu în privința reorganizării învățământului juridic românesc se regăsesc în lucrările sale „Observațiuni asupra reorganisării facultăților de drept” și „Cum trebuie să înțelegem educațiunea juridică”, dar și în „Programul analitic al Cursului de Drept civil pentru anul I”, din anul 1905 de la Facultatea de Drept din Iași. Profesorul Titulescu milita pentru eliminarea metodelor învechite de predare a cursurilor, pentru realizarea unor prelegeri atractive, pentru realizarea unor principii ale eticii profesionale, și solicita renunțarea la considerarea textului de lege ca obiect exclusiv al cursurilor și punerea accentului pe latura socială și economică a științelor juridice.

La 29 aprilie 1907 se căsătorește cu Ecaterina (Catherine, sau Caterina) Titulescu, originară din Roșiorii de Vede, cei doi formând, se spune, unul dintre cele mai cunoscute, ambițioase și elegante cupluri ale Europei începutului de secol XX. În întreaga carieră politică a soțului, Caterina a știut, cu delicatețe și fermitate, să-și susțină din umbră ambițiosul soț, l-a încurajat mereu, era prima care îi asculta discursurile celebre, opere oratorice pe care și astăzi încă le mai studiază în școală pasionații de istorie.
 

La 13 aprilie 1909, Titulescu obține docența Facultății de Drept din Iași, în urma unei hotărâri semnate de ministrul Educației, Spiru Haret.

În anul 1909, devine membru al Partidului Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu și, în anul 1912, în urma alegerilor, devine deputat în Parlamentul României.

Interesant este faptul că, după primul discurs al lui Titulescu susținut în Parlament, în legătură cu poziția României față de evenimentele din Balcani, Take Ionescu remarca: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru”.

În anul 1917 devine ministru al finanțelor în guvernul Ion Brătianu-Take Ionescu, iar în anul următor, înființează, împreună cu alte personalități române – Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, sau Constantin Mille -, la Paris, Comitetul Național Român, organizație având ca obiectiv principal susținerea internațională a dreptul românilor la unitatea națională, un comitet care avea să fie recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organsim plenipotențiar al națiunii române.

În anii 1920-1921, Titulescu este numit din nou ministru de finanțe.

În anul 1920 primește prima sa misiune diplomatică, fiind delegat la Conferința de Pace de la Paris, și unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial.

În același an participă la negocierea Tratatului de Pace de la Trianon, în urma căruia Transilvania a redevenit parte integrantă a României

Și tot în anul 1920 devine delegat permanent la sesiunile Adunării Societății Națiunilor – înființată în urma Conferinței de Pace din 25 ianuarie 1919, un precursor al Organizației Națiunilor Unite de astăzi – și la lucrările majorității sesiunilor Consiliului Ligii Națiunilor, poziții ocupate până în anul 1936.

În anul 1921, Titulescu este trimis extraordinar și plenipotențiar al României la Londra, post pe care-l va ocupa, cu o întrerupere până în anul 1932, excepția constituind-o anii 1927-1928, în care a fost numit ministru al afacerilor externe.

În anii 1930 și 1931 a fost ales, pentru două mandate consecutive, președinte al Adunării Ligii Națiunilor, iar în perioada 1932-1936 a fost numit, din nou, ministru al afacerilor externe. În anul 1935 devine membru titular al Academiei Române.

În același an, realismul gândirii lui Titulescu și activitatea sa prodigioasă în slujba păcii, au determinat Consiliul profesoral al Facultății de Litere și Filozofie din Iași să adopte, la 7 februarie, hotărârea de a-l recomanda pe Nicolae Titulescu la Premiul Nobel pentru Pace pe anul 1935, și cu sprijinul altor personalități politice ale vremii, dar, se pare, anumite jocuri de culise au împiedicat concretizarea în acest fel a unei recunoașteri de largă expresie națională și internațională.

Finalul mandatului în fruntea diplomației române vine la 29 august 1936, după demiterea sa din guvernul Gheorghe Tătărăscu, de către regele Carol al II-lea, la presiunea cercurilor politice reacționare dar și ca urmare, se pare, a unor porniri personale al conducătorului statului român de la acea vreme și a unei apropieri prea mari a lui Titulescu de Uniunea Sovietică.

Un an mai târziu, Titulescu este constrâns de regimul de la București să ia calea exilului, stabilindu-și reședința la Cannes, de unde continuă, însă, activitatea în favoarea păcii în întreaga lume.

Titulescu a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al universităților din Atena și Bratislava, a fost președinte al Academiei Diplomatice Internaționale și presedinte de onoare al Comitetului Român al Conferinței universale pentru pace.

În Testamentul său redactat la 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz, în Elveția, Titulescu arăta: „În ce mă privește, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 și 1920, doresc să fiu îngropat la Brașov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor ști să găsească un loc potrivit dorinței mele. Take Ionescu sus la Sinaia și eu la picioarele lui, jos la Brașov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil și doresc ca locuitorii Brașovului să accepte rugămintea mea.“

Nicolae Titulescu a murit pe 17 martie 1941, la Hotel Carlton, în Cannes, și a fost înmormântat pe 24 martie, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sf. Mihail“, tot în Cannes, în pofida dorinței sale testamentare, regimul politic al vremii nefiind de acord cu înhumarea sa în țară.

Dorința sa avea să fie îndeplinită abia după Revoluția din 1989, la 14 martie 1992, rămășițele sale pământești fiind aduse în România și reînhumate în Cimitirul Sfânta Ecaterina din Șcheii Brașovului.

Răzvan Moceanu, RADOR