Fostul directorul singurei instituții cu predare în limba română din Tiraspol, Ion Iovcev, își amintește cum a auzit primele bubuituri, puternice, în atacurile lansate de Armata a 14-a. Secția de poliție din orașul Tighina fusese bombardată.

„19 iunie 1992. Ziua aceasta o voi ține minte toată viața. Dis-de-dimineață, împreună cu Elena, fiica mea, și cu verișorul ei Mihai, am pornit spre Tiraspol. Am ajuns pe la ora 9 în orașul Tighina, în stația centrală de autobuze. Șoferul autobuzului a refuzat să meargă la Tiraspol, motivând că nu vrea să aibă de-a face cu nebunii. Am coborât, am luat copiii și am urcat într-un alt autobuz de cursă. Cine și-ar fi putut închipui că, doar peste câteva ore, în acel loc unde ne aflam, va fi un măcel sângeros? Ajungând la școală, i-am lăsat pe copii în biroul meu și am verificat ce se întâmpla prin sălile de clasă. Urcând la etaj, am auzit o bubuitură puternică, urmată de încă una, și încă una. Copiii s-au speriat tare”, a mărturisit Ion Iovcev. 

În acea zi, povestește Ion Iovcev, au fost declanșate toate sirenele din oraș. Pe parcursul nopții s-au auzit împușcături și explozii, iar oamenii și-au petrecut noaptea în beciuri.

„Moldova nu avea încă o armată, dar în sprijinul polițiștilor din Tighina, au venit forțele de ordine „Fulger” și poliția din dreapta Nistrului, Tighina a fost aproape în totalitate eliberată de separatiști. În acea zi Armata a 14-a condusă de generalul Alexandr Lebedi, a trecut fățiș de partea separatiștilor. Au fost atacați voluntarii, polițiștii de tancurile Armatei a 14-a. Dacă până atunci se spunea că Armata a 14-a era neutră, la 19 iunie s-a implicat fățiș în sprijinul separatiștilor. În acea zi au fost declanșate toate sirenele din oraș. Din boxele instalate în spații publice, prin mesajele transmise, populația era chemată să vină în sprijinul Republicii Nistrene care a fost atacată de fasciștii româno-moldoveni din Chișinău și București. Orașul era plin de militari, paramilitari, cazaci înarmați cu grenade, pistoale, automate Kalashnikov, oameni speriați. Gara de cereale era plină de vagoane, oamenii se evacuau cu sutele prin Ucraina. Foarte multe mijloace de transport privat cu panglici albe, semn de pace, se îndreptau spre Odesa, Ucraina. Spre Moldova era linia de front. De-a lungul Nistrului erau dispersați militari, cazaci, soldați. Începând din luna martie, nu se mai putea ajunge la Chișinău. Accesul era blocat. Era război”, mai spune Ion Iovcev. 

Se estimează că, în urma luptelor de la Tighina, și-au pierdut viața aproximativ 200 de militari și civili moldoveni, alți 300 au fost răniți. Peste 100 de mii oameni au fost nevoiți să se refugieze.