De unde vine celebra  strigătură ” Dragobetele sărută fetele” și ce făceau românii  pe vremuri în această zi de sărbătoare, relatează Ina Guțu:

Cunoscut și sub numele de Dragomir, în credința populară românească, Dragobete este considerat fiul Babei Dochia, închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeș și iubăreț, care sălășluiește mai mult prin păduri. Preluat de la vechii daci, era perceput ca un zeu pețitor și ca un naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. De-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, ajungând să fie considerat protectorul iubirii.

Dragobete este și un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne și chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele românești răsunau de veselia tinerilor și peste tot se putea auzi zicala: 'Dragobetele sărută fetele!' Dar de unde vine această strigătură?

În vremuri de demult (în anumite zone chiar și astăzi!), în această zi de mare sărbătoare, tinerii îmbrăcați în straie frumoase, obișnuiau să se strângă în păduri și să culeagă în buchetele cele dintâi flori ale primăverii care continua cu un fel de joc numit “zburătorit”. La ceasul prânzului, fetele porneau în fugă către sat, iar băieții le fugăreau, încercând să le prindă și să le sărute. Dacă băiatul îi era drag fetei, aceasta se lăsa prinsă, ulterior având loc și sărutul considerat echivalent al logodnei și al începutului iubirii între cei doi. Înspre seara, logodna era anunțată membrilor familiei și intregului sat. De aici și începutul strigăturii “Dragobetele săruta fetele!” Cei care participau la sărbătoare, respectând tradiția, erau considerați a fi binecuvântați în acel an.  

Cât despre bărbații însurați, se zice că, în această zi, nu este bine să le supere pe femei căle merge rău. Superstițiile din bătrâni spun că cei care nu sărbătoresc această zi vor fi pedepsiți și nu vor putea iubi un an intreg.