Armata Română a primit ordin să nu riposteze nici măcar în situația în care Armata Roșie nu a respectat termenul de 4 zile pentru evacuarea administrației românești. Lipsa totală de apărare a făcut ca zeci de mii de oameni să devină victime sigure ale represiunii comuniste. La 22 iunie 1941, soldații români au trecut Prutul înapoi, în Basarabia. Începea marea operațiune Barbarosa: Hitler ataca Uniunea Sovietică, scrie Digi24.

Primul mare val de deportări din Basarabia ocupată a avut loc în perioada august-noiembrie 1940. În paralel, se desfășurau operațiunile tipice de sovietizare a teritoriului. În orașe, naționalizarea fabricilor, atelierelor, controlul publicațiilor și al întrunirilor publice. La sate, renunțarea așa-zis voluntară la pământ, urmată de intrarea în gospodării colective numite colhozuri.

Ion Varta, istoric, șef Arhive Naționale Chișinău: „Toți acei care prezentau un ipotetic pericol pentru autoritățile sovietice de ocupație erau eliminați, sau expulzați, sau băgați în lagăre, sau trimiși la munci forțate. Deja în luna iulie nu mai erau locuri libere în acele închisori din Basarabia. În scurt timp a fost pus în aplicare un alt scenariu, la fel de sinistru - mobilizările la munci forțate din aceste teritorii; din fosta URSS moldovenească au fost mobilizați circa 100.000 de oameni.”

22 iunie 1941 | Armata Română trece Prutul

În vara lui 1941, când Bucureștiul a devenit aliat al Germaniei naziste, trupele române au eliberat Basarabia și Bucovina.

În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, mareșalul Ion Antonescu a dat ordin armatei române să treacă Prutul. Dar, deși soldații români au înaintat cu repeziciune, au găsit Chișinăul în ruină. În retragere trupele sovietice au aruncat în aer 89 de clădiri importante din oraș. Catedrala ridicată în 1836 a ars ore în șir, clopotnița ei fusese transformată într-o grămadă de moloz. Dar tragedia Basarabiei era abia la început.

Pagubele materiale au început să fie remediate rapid.

Iunie 1941 | Deportări în Siberia și Kazahstan

Existau însă piederi ireparabile. Un al doilea mare val de deportări a avut loc cu nici două săptămâni înainte de revenirea administrației românești în Basarabia. Zonele cele mai afectate au fost județele din apropierea Prutului.

Ion Varta, istoric, șef Arhive Naționale Chișinău: „S-au întocmit liste foarte discret și la o oră anumită a fost pusă în aplicare operațiunea. Au fost chemați să semneze un act prin care donau toate bunurile, apoi erau scoși din curte, îmbarcați în mașini și căruțe, transportați la calea ferată și îmbarcați în trenuri care erau destinate pentru transportul vitelor.”

Familia Scafari |Victimă ale represiunii staliniste

La momentul ultimatului sovietic din 28 iunie 1940, politicianul liberal Grigorie Scafari, fost primar și deputat, ar fi putut să se refugieze împreună cu familia la București. Dar părinții și socrii au refuzat categoric să-și părăsească satul natal, Ciuciuleni. Aveau pământ, livezi, vite, erau oameni respectați.

Dar, pe 13 iunie 1940, întreaga familie a fost reținută, urcată în căruțe, așa-numitele trăsuri și dusă la gara cea mai apropiată.

Valentina Sturza, deportată în Kazahstan, economist: „Tata avea un câine de vânătoare mare cu urechi mari, frumos câine și când zicea se urca la tata în trăsură, dar eu aveam o cățelușă care era numai cu mine și aceea s-a urcat la mine. Ofițerul a venit, a luat-o și a aruncat-o... eu plângeam. La celălalt câine nu se putea apropia și i-a zis lui tata să îl dea jos. Toți câinii au început să plângă și eu i-am auzit până când ne-am îndepărtat pe dealuri...”

Familia Scafari | Deportări în Siberia și Kazahstan

La Tiraspol, bărbații au fost separați de bătrâni și copii și transportați în Siberia. Ceilalți au ajuns în Kazahstan. 16 basarabeni au fost dați jos din tren la stația Tereni - Uzeak din regiunea Kzâl - Orda și conduși la niște barăci în apropierea unui sat de cazaci. Au trăit aici aproape jumătate de an. Luau apă dintr-un canal de irigații sau din gară, când se alimentau locomotivele cu abur.

Valentina Sturza, deportată în Kazahstan, economist: „Noi când ne duceam acolo ne uitam la șerpii care pluteau, căzăcițele spălau rufele, măgarii se scăldau. Noi ne duceam mai departe. O luam de acolo, mama o fierbea, apoi ne făcea mâncare.”

O evadare riscantă | 5.000 km de temeri și curaj

Distanțele până la cea mai apropiată așezare sau gară erau atât de mari încât deportații se bucurau totuși de relativă libertate. În plus, regimul de pașapoarte interne introdus în Uniunea Sovietică în anii '20 îi lega practic pe toți cetățenii de localitățile unde erau înregistrați. Evadarea părea irațională. Cu toate acestea, cei 16 au riscat. Hotărârea a fost luată după ce un bărbat blond dintr-un tren plin cu deținuți le-a aruncat un bilet.

Confruntat cu invazia lui Hitler, Stalin elimina ultimele comunități germane din sud-vestul URSS, la nord de Marea Neagră. Deținutul misterios le spunea că, dacă vor să fugă, se pot ascunde în casa lui, într-un sat cu nume nemțesc de pe Volga.

Cu mari eforturi și cumpărând bunăvoința șefului de gară, basarabenii au obținut bilete de tren. Dar în ușa vagonului s-au lovit de răutatea unei controloare:

Valentina Sturza, deportată în Kazahstan, economist: „Mama s-a dus la șeful gării să îi spună să ne ajute să plecăm. În timpul ăsta, trenul s-a pornit și mama nu era. Șeful gării a văzut trenul, a luat-o pe mama de mână și au reușit tocmai la ultimul vagon să ajungă și el a reușit să o urce pe mama pe scări, dar acolo era conductoarea femeie și era și un bărbat. Ea îi rupea mâinile mamei de pe bara aceea de care se ținea, îi lua mâinile ca să se dea jos. Șeful gării striga să o lase că are copiii în alt vagon și bărbatul care era acolo în vagon a luat-o pe mama de mâini și a ridicat-o și a adus-o în vagon. Mama nu vorbea, era distrusă complet, avea un șoc.”

Saratov/Rusia | Înca 1200 km pâna în Basarabia

După un drum de multe săptămâni și multe peripeții, au ajuns în orașul rusesc Saratov pe Volga. Gara era plină de refugiați din Rusia și Ucraina, oameni care fugeau disperați din fața atacului german. Scafarii s-au declarat și ei refugiați. Copiii au început să învețe rusește. După o lună de chin, într-un oraș sufocat de mulțimile înfometate și speriate, basarabenii au ajuns în sfârșit în satul cu nume nemțesc: Șved. Gospodăria promisă avea fântână, electricitate, acareturi și camere suficiente pentru cele 3 familii. Necunoscutul din tren le-a salvat viața. Au fost acceptați la muncă de șeful colhozului.

Valentina Sturza, deportată în Kazahstan, economist: „Bunica hrănea vițeii cu lapte și pâine, dar noi nu aveam ce mânca acasă și brigadierul l-a întrebat pe bunicul dacă are pe cineva și el a zis că da, are o noră și 4 nepoței. Brigadierul a zis să ia o sticlă de lapte și noaptea când nu e nimeni pe stradă să o ducă la copilași. Bunica venea, bătea la geam, mama lua sticla și bunica fugea înapoi sa nu vadă ceilalți ca nu mai e acolo.”

Ostrogorjsk/Ucraina| Ultima "escală" până acasă

La un moment dat, colhozul a avut nevoie să mâne o herghelie de cai cale de 1.000 de km spre Vest. Cu o căruță, multe privațiuni și mult curaj, cei 15 basarabeni au ajuns la Ostrogorjsk. Unul dintre tineri fusese între timp înrolat. Aici își câștigau existența vânzând iaurt și diverse alimente în gară.

Aprilie 1944 | Trupele sovietice intră în România

În vara lui 1944, familia Scafari a ajuns în sfârșit acasă în Basarabia. Traversa de această dată linia frontului între trupele sovietice în ofensivă și cele românești care pierdeau din nou teritoriul dintre Prut și Nistru. În ciuda foametei cumplite din 1946 - 47, viața părea să intre în normal. Valentina Sturza s-a căsătorit.

1949| Alt val de deportări din RSS Moldovenească

În 1949, când a căzut victimă unui alt val de deportări, era însărcinată. A ajuns din nou în Kazahstan, dar, de această dată, i s-a permis să lucreze într-un birou de contabilitate la Alma-Ata. După moartea lui Stalin în 1953 și eliberarea a milioane de persoane din gulag, Valentina s-a întors în Basarabia împreună cu fetița născută în exil. Tatăl ei, fostul deputat liberal, Grigorie Scafari, condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia, a supraviețuit la rândul său. Fratele său îi murise în brațe. Să tai lemne în pădure, la zeci de grade cu minus, cu numai o sută de grame de pâine pe zi - e o performanță fizică pentru care nici măcar homo sovieticus nu era pregătit.