Într-un interviu acordat în 1979 realizatorului Constantin Ivaneș de la Radio Cluj, Vasile Niculescu povestea:

A fost într-adevăr o misiune [în] care am plecat fără cea mai mică ezitare. […] Era senin, era frumos și avionul deschis. M-am îmbrăcat cu niște mănuși de mătase, le-am băgat în parafină topită și m-am înfofolit [în] așa fel ca să  pot fi liber, ca să pot apuca manetele și comanda. Și cu pasagerul meu, Precup, care nu mai putea de frig… Vă închipuiți, jos ger, sus, cred, la 2500 metri cât am trecut Carpații, cred că erau 30 de grade minus. Cu toate astea, n-am simțit deloc frigul. Eram, bineînțeles, cu ochelari… […] Am ajuns deasupra Blajului. Am făcut câteva zboruri deasupra Blajului, i-am spus [lui Precup]: <Aruncă manifestele!> Era o agitație – vedeam acolo, în oraș – impresionantă: care umblau după manifeste sau sus, nu știau ce să facă. Era o fierbere grozavă, de sus am văzut-o… Și-am căutat un loc de aterizare și-am aterizat, da’ cum am aterizat ?! Câmpia Libertății nu era câmpia aceea mare [de astăzi], era cam accidentată, erau gropi. Cum să fac ? Să zbor așa, în unghi, nu era posibil. Zic, am să fac o încercare, că eram meșter în aterizaje : am pus roțile avionului aproape de malul Târnavei, în apa mare, am rulat și aproape de calea ferată m-am oprit. Parcă a fost măsurat ! Și am scoborât așa, eram în avion și era nu departe un băiat acolo. < Măi, băiete, cine sunt stăpâni? > Zice: <Români, mă rog frumos >… Și apoi a început să se scurgă lumea [înspre Câmpia Libertăṭii]. Și-a venit la lume ! Prin zăpadă, prin frig, prin asta, în scurtă vreme câmpia s-a umplut de lume! [Au început] discursuri, cântece… Și-apoi am luat măsuri ca să tragem avionul într-un loc [ferit], s-au oferit vreo 18 studenți, profesori, ca să-l păzească peste noapte.

Momentul sosirii a fost emoționant și pentru blăjenii care așteptau cu sufletul la gură orice semn venit din Vechiul Regat, dar și pentru cel care pilotase prin gerul care ar fi crăpat pietrele. Însă entuziasmul îl făcuse pe acest „meșter în aterizaje” să facă față și frigului și „pistei de aterizare” cu gropi.

Să aflăm, mai îndeaproape, cine a fost aviatorul Vasile Niculescu supranumit mai târziu „pilotul Marii Uniri”… Ni-l descrie nepoata sa, doamna Astrid Mallet:

„Bunicul Vasile Gheorghe Niculescu s-a născut la Fălticeni, la 21 noiembrie 1891, fiind primul dintre cei patru copii ai pre­o­tu­lui Grigori Niculescu și ai Irinei (născută Todi­ces­cu). Părintele Niculescu (1861 – 1932) a oficiat întâi la Fălticeni, apoi a primit parohia din satul Pâraie și familia s-a mutat în apropiere, la Mălini. Bunicul nostru își amintea cu drag de anii copilăriei la Fălticeni, de anii de școală, de bunicul lui care era și el preot, un om «pâinea lui Dumnezeu».

Școala primară a urmat-o la Fălticeni, unde s-a dovedit a fi un elev ager și silitor, apreciat de profesori. Cum de trei generații primul fecior al familiei devenea preot, Vasile a fost trimis de părinți să urmeze cursurile seminarului teologic de la Iași, păstrând astfel tradiția. A reușit cu brio la examenul de admitere, a continuat să fie sârguincios, acumulând o vastă cultură de-a lungul anilor. Copilul zburdalnic ce era s-a adaptat la regimul sobru, cu rigoarea ordinii și disciplinei din seminar, ceea ce l-a pregătit pentru viața militară de mai târziu. Dar visul lui era să zboare. Și posibilitatea s-a ivit odată cu înrolarea sa în armată, în anul 1915.

Vasile Niculescu s-a căsătorit în 1921 cu Vera Leopoldine Iliutz, fiica unică a avocatului Victor Iliutz originar din Capu Co­dru­lui – Suceava și a Elsei Iliutz, născută Ziglbauer, stabiliți la Rădăuți. […] Vera și Vasile Niculescu au avut trei copii: primul, Sorin Victor, s-a pier­dut la vârsta de 6 ani, bolnav de scarlatină. După această tragedie, au venit pe lu­me cele două fete: Daniela și Magdalena, mama noastră. După dragostea și respectul pe care i le arătau fiicele sale, am înțeles că bunicul Vasile a fost un tată bun și iubitor, care s-a îngrijit de educația copiilor săi. […]

Când noi, nepoții, am venit pe lume – Astrid și Cezar ­- copiii Magdei, bunicul avea deja 70 de ani. Dar noi nu-l vedeam deloc bătrân, fiindcă era tovarășul nostru de joacă cel mai iubit. Cu răbdare și bucurie s-a ocupat de noi fără întrerupere, până ne-am apropiat de 10 ani. Toate vacanțele le petreceam la Rădăuți, iar în perioada școlară era cu noi la Piatra-Neamț, ne însoțea la școală sau la diversele activități cât timp părinții noștri erau la muncă. La Piatra-Neamț am trăit împreună cu părinții și bunicii – trei generații, înghesuiți în trei camere, dar noi, copiii, nu simțeam că suntem la strâmtoare și eram fericiți că nu eram lăsați nicicând singuri, în voia sorții. În timp ce bunica vedea de gospodărie, bunicul era dădaca și mentorul nostru. El este cel care ne-a învățat românește – căci pentru noi prima limbă învățată a fost germana, bunicile fiind amân­do­uă austriece. Ne citea basme, ne învăța să desenăm și ne-a cultivat interesul pentru natură și istorie. Copilăria noastră a fost legănată de inventivitatea lui ieșită din comun. Ne construia tot ce îi ceream, căci știam că era mare meșter: zmeie, undițe, mobilă pentru păpuși, jucării din lemn. Și astăzi mai păstrăm un joc de șah în miniatură, făcut la strungul lui. […]

Deși bunicul era mai tot timpul prezent în viața noastră, Rădăuți rămânea locul nostru preferat unde, de mici, aveam obiceiuri pe care le-am păstrat ani la rând: plimbări lungi prin parcul orașului care, pe vremea aceea, ni se părea un loc feeric, gigantic – ca un labirint căruia nu-i cunoșteam întinderea, cu alei răcoroase care duceau spre catedrală. Intrarea în parc era dominată de o salcie imensă, fala orașului, iar mai spre centru era și un mic iaz cu rațe pe care, bineînțeles, le hrăneam la fiecare vizită, cu câte o bucată de pâine ascunsă în buzunare la masa de prânz, ferindu-ne de ochii bunicii. Joia dimineața, plimbarea prin parc avea o haltă suplimentară precisă: chioșcul de ziare, pentru ca bunicul să-și procure revista Știință și Tehnică. Urma popasul obligatoriu pe cea mai apropiată bancă, pentru a descoperi cu înfrigurare noutățile din săptămâna aceea. Tot acolo era și locul de adunare al pensionarilor TFC (taie frunză la câini), frecventat cu rândul și în funcție de dispo­nibi­lități, de membrii « clubului », în timpul săptămânii, între orele 10 și 12. Bunicul era respectat de locuitorii orașului și, mai ales, de pensionarii care îi cunoșteau istoria.

Bunicii noștri nu locuiau împreună, divorțaseră în anul 1948, de aceea noi copiii locuiam în casa bunicii de pe strada Prieteniei 29, iar bunicul locuia într-un apartament cu două camere pe strada Stadionului – stradă care astăzi îi poartă numele. Sufrageria lui era în același timp și dormitor, iar în camera mică își amenajase un mic atelier cu un banc de lucru, cu menghină, strung, multe dulăpioare cu sertare pline de cuie și șuruburi și alte obiecte indispensabile ocupațiilor lui. Acea locuință a devenit locul preferat al nepotului Cezar, care se simțea în lumea lui printre șuruburi și «scule». Bunicul repara orice: aparate de radio, ceasuri – de acolo probabil i se trage renumele de «bătrânul ceasornicar din Rădăuți» menționat în diverse articole scrise despre el mai târziu, fără să-și fi făcut însă din asta o meserie. Practic, reușea să repare cam tot ce i se solicita și ajuta pe oricine, iar vecinele, foarte drăguțe, se revanșau invitându-l la masă în mai toate duminicile și sărbătorile de peste an. […]

Citiți continuarea pe RADOR