Volodimir Hropun, supraviețuitor după captivitate: Am dormit aici, întinși într-un rând, patru așa și încă doi așa, scrie digi24.ro.
Reporter: Câți oameni au fost în total aici?
Volodimir Hropun: Patruzeci și unu.

Ne arată un ceaun cu mâncare stricată și două linguri de plastic rupte.

Volodimir Hropun: O lingură și încă o lingură. Asta e tot ce aveam. Așa ne-au tratat „eliberatorii” noștri.

Reporter: Câți oameni împărțeați două linguri?
Volodimir Hropun: Eram 41 de oameni aici.

Iulia Ivannikova-Katsemon, supraviețuitoare: Am petrecut aproape trei zile și nopți stând pe acest butoi.

Volodimir și Iulia ajutau oamenii să fugă din satele de pe linia frontului din nordul Ucrainei când au fost arestați, interogați și acuzați că au transmis informații despre activitatea forțelor ruse.

Volodimir Hropun, supraviețuitor: M-au arestat, mi-au acoperit ochii, adică mi-au tras o pălărie pe ochi și au legat-o cu bandă scotch, apoi mi-au legat mâinile cu legături de plastic, de parcă eram un terorist. Apoi m-au adus aici. În timpul interogatoriului auzeam vocile celorlalți captivi. Mai aduseseră patru. Când m-au arestat purtam uniforma Crucii Roșii.

„Mi-au făcut fotografii cu cicatricile, am câteva, mi le-au descris”

Cei doi voluntari ai Crucii Roșii au povestit că au fost ținuți împreună cu alte zeci de prizonieri, cu mâinile legate, pe podeaua rece de beton a unei fabrici. Se întâmpla în luna martie, când afară încă era ger.

Volodimir Hropun: În primele 24 de ore am dormit direct pe podeaua de ciment. Temperatura dinăuntru era de 10, 12 grade maximum. Tremuram cu toții din cauza curentului și asta, împreună cu bătaia din timpul interogatoriului, le-a picat numai bine rușilor.

Iulia Ivannikova-Katsemon: Mai întâi a trebuit să mă dezbrac. Eram goală. Apoi mi-au făcut fotografii cu cicatricile, am câteva, mi le-au descris. Apoi au turnat apă peste mine și m-au bătut. În arest mi-au spus că nu le mai sunt de folos, că au primit de la mine toate informațiile pe care le-au vrut și că pot să mă elibereze. Dar înainte de asta îmi spuneau că voi fi trimisă tocmai în Siberia, să lucrez acolo la tăiat de lemne.

Câteva zile mai târziu, prizonierii au fost transferați cu un camion militar în Belarus. Apoi, mai departe, în centre de detenție din Rusia.

„Orcii care se numesc eliberatori, nu m-au înfrânt”

Iulia Ivannikova-Katsemon: Mai întâi am fost în regiunea Briansk (în Rusia, n.r.), la centrul de detenție numărul 2 din Novozibkov, apoi ne-au dus la Belbek (Crimeea, n.r.) și la Rostov-pe-Don. Pe tot parcursul, de la început și până la sfârșit, am locuit în corturi pe care femeile prizoniere trebuiau să le încălzească singure. Spațiile de acolo semănau cu niște celule, noi dormeam pe podea, era doar o bancă și un coș de gunoi pentru fumători și care era și pentru urinat.

Trei săptămâni au fost prizonieri la ruși. Au fost eliberați împreună cu alți 24 oameni, într-un schimb de prizonieri pe 9 aprilie.

Iulia Ivannikova-Katsemon: Când m-am întors acasă, am făcut un control medical. Acum port un corset ortopedic, iar în fiecare dimineață și seară primesc injecții cu analgezice. Acei cetățeni ai Federației Ruse, orcii care se numesc eliberatori, nu m-au înfrânt.

Volodimir Hropun: Una dintre dorințele pe când eram întemnițat era ca, atunci când voi fi eliberat, și eram sută la sută sigur că voi fi, să strig lumii întregi că acești ticăloși trebuie prinși, băgați în găuri asemănătoare și tratați ca niște mărfuri, așa cum au făcut ei cu noi. Dar mai târziu m-am liniștit. Pentru că nu sunt ca ei. Nu vreau să fiu ca ei. Ar trebui pedepsiți într-un mod civilizat.