Ofensiva de la Mărăști din iulie 1917 a făcut parte din ultima operațiune de amploare a Antantei pe Frontul de Est, notează Digi24.

Anglo-francezii, care întâmpinau dificultăți uriașe pe Frontul de Vest, cu sute de mii de morți la Verdun sau Ypres, au cerut Rusiei, principalul combatant din răsăritul Europei, să avanseze în puncte strategice de pe linia imensă de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Se încerca astfel slăbirea presiunii germane pe frontul francez. Ofensiva a fost condusă de celebrul general Aleksei Brusilov, considerat o minte strategică excepțională.

Rolul Armatei Române era să blocheze în sudul Moldovei trupele generalului Mackensen, așa încât ele să nu le poată sprijini pe cele din Galiția, unde se desfășurau principalele operațiuni ale atacului rus.

Evoluțiile din fostul imperiu țarist vor afecta însă decisiv aceste planuri:

„Problema armatei ruse nu era de număr și capacitatea de a aduce soldați pe front, ci de a-i convinge să lupte. Existau comitete revoluționare, considerând că aveau democrație. Erau unități care refuzau să plece la ofensivă”, spune Manuel Stănescu, istoric militar.

În bucata de Românie încă liberă se aflau în vara lui 1917 peste un milion de soldați ruși și 700.000 de soldați români, dintre care circa 400.000 militari combatanți.

La luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz au participat numai o parte dintre aceștia - 4 divizii românești și 5 rusești. Având în vedere desfășurarea de forțe inamice, sprijinul țarist era vital. Dar situația din Rusia a făcut ca ofensiva de succes de la Mărăști, de la jumătatea lui iulie, să nu poată continua.

„Mărăști este operațiunea ofensivă, condusă și gândită de gen. Averescu, care era comandantul Armatei a II-a, iar Mărășești și Oituz sunt operațiuni defensive. Pentru că germanii au contra-atacat după operațiunea de la Mărăști”, explică Manuel Stănescu.

Marea bătălie de la Mărășești a fost replica generalului August von Mackensen în fața ofensivei trupelor româno-ruse, cu două săptămâni înainte, la Mărăști. Von Mackensen a hotărât înaintarea pe două direcții, una spre nord pe Valea Siretului, și alta, de la Vest la Est, pe Valea Oituzului.

Asaltul german a debutat la 6 august, pe neașteptate, contra Regimentului 32 Infanterie care se afla într-un moment de repaus. Surprinși în cămăși, lângă apa Siretului, soldații români s-au apărat cu sălbăticie, cu baionetele. Episodul, devenit legendar, poartă numele de bătălia cămășilor albe.

În cele 31 de zile de lupte la Mărăști, Mărășești și Oituz, au avut loc mai mult de 60 de atacuri ale taberelor combatante. Ciocnirile cele mai violente s-au înregistrat pe 19 august.

„Au fost lupte teribile. 3-4 săptămâni în care mor 16-17.000 de români, 17.000 de ruși și cam tot atâția germani și austro-ungari. E un carnagiu, au fost lupte extrem de dure. Sunt cam singurele bătălii în care Antanta a reușit să reziste și chiar să câștige aceste bătălii. În rest, Puterile Centrale câștigau teren”, mai spune istoricul militar Manuel Stănescu.

Rezistența trupelor aliate din sudul Moldovei este cu atât mai remarcabilă cu cât coordonarea operațiunilor revenea unor militari cu opinii foarte diferite despre ceea ce era de făcut.

Comandantul forțelor aliate româno-ruse era generalul Dimitri Șcerbacev, un militar țarist experimentat. În afara mașinăriei de război germane, el se confrunta cu indisciplina din rândul propriilor soldați, afectați de valul revoluționar ce venea dinspre Sankt-Petersburg.

Dimitri Șcerbacev lucra cu șeful Cartierului General românesc, generalul Constantin Prezan. Partea leului în desfășurarea operațiunilor în teren i-a revenit generalului Alexandru Averescu. Deși nu avea o funcție foarte înaltă, șeful Misiunii Militare Franceze, generalul Henri Berthelot, exercita o puternică influență asupra tuturor.

Oameni educați, discutau și schimbau corespondență exclusiv în franceză. În franceză aveau loc și controversele, deseori în prezența regelui Ferdinand. Era de notorietate că generalul Constantin Prezan, șeful Cartierului General, avea dispute frecvente cu generalul Averescu, comandantul armatei a II-a. Se antipatizau și aveau stiluri diferite de a gândi operațiunile.

Disensiunile au devenit la un moment dat foarte periculoase. După ofensiva victorioasă de la Mărăști, Cartierul General a oprit înaintarea. Din cauza înfrângerii trupelor țariste în nord-vest, în Galiția, trupele româno-ruse din sudul Moldovei nu și-au mai permis să avanseze. Soldații care înaintau rapid, lipsiți de sprijin, riscau să fie încercuți și masacrați.

„Prezan a vrut în acest fel să conserve puțin, ca trupele să nu ajungă prea departe. Averescu nu a fost de acord, el a înaintat. El a spus că acum când avem acest avantaj trebuie să înaintăm cât putem de mult. Averescu și-a asumat această înaintare. A fost un scandal teribil. A intervenit și generalul Berthelot. În cele din urmă ofensiva a fost oprită prin contraofensiva germană de la Mărășești”, spune Manuel Stănescu.

Probleme apăreau și între ofițerii țariști și cei români. Totuși, ambele părți s-au străduit și au reușit să facă alianța ruso-română funcțională. Situația s-a degradat din motive independente de voința lor. Reușiseră să stabilizeze frontul în sudul Moldovei, iar în septembrie Mackensen a trimis parte din trupe pe frontul italian.

Dar puciul bolșevic de la Sankt-Petersburg a dus la retragerea Rusiei din război. Consiliul Comisarilor Poporului, condus de Lenin, a semnat armistițiul cu Puterile Centrale la 5 decembrie 1917. Rămasă singură, România a fost forțată, la rândul ei, să ceară pace.