Victoria fulgerătoare a talibanilor. Câteva explicații

Ultima ofensiva talibană s-a declanșat în primăvară, iar inițial părea vorba de un tipar obișnuit în Afganistan: insurgenții își intensifică atacurile primăvara, după ce trecătorile din munți devin accesibile, iar situația se calmează în mare măsură odată cu sosirea iernii și a zăpezilor. Diferența, în acest an, a fost că, în paralel cu ofensiva talibană, se desfășura și retragerea ultimelor forțe NATO și ale Statelor Unite. Retragerea americană fusese convenită într-un acord semnat cu talibanii, în februarie 2020, de administrația Trump, și ar fi trebuit să se încheie în mai 2021, cu condiția ca talibanii să taie orice legătură cu Al Qaida și să participe la negocieri de pace cu guvernul de la Kabul. Negocierile cu Kabulul au trenat – iar acum se dovedește că, mai degrabă, talibanii au mimat disponibilitatea pentru dialog, căutând să tragă de timp – și nu există nici dovezi privind o ruptură de Al Qaida. Noul lider de la Washington, Joe Biden, a decis însă că retragerea trebuie să continue, chiar dacă a amânat câteva luni finalizarea acesteia. Deși i s-a cerut să ia în calcul o prelungire a prezenței americane în Afganistan, Biden a ajuns la concluzia că, dacă nu s-a reușit în 20 de ani ca Afganistanul să fie pacificat și talibanii înfrânți, menținerea trupelor cu încă un an, sau mai mult, nu ar fi schimbat nimic, iar Statele Unite nu își permiteau o prezență permanentă. După decizia lui Biden, țările NATO care mai aveau contingente în Afganistan și se arătaseră rezervate atunci când fusese anunțat acordul cu talibanii, în 2020, au hotărât să își retragă, și ele, militarii pe care îi mai aveau.

Un moment-cheie al acestei retrageri a fost părăsirea bazei de la Bagram, aflată la câteva zeci de kilometri nord de Kabul. Baza a fost în centrul efortului de război american, ajungând la un moment dat să fie un adevărat oraș cu o populație de zeci de mii de persoane, restaurante fast-food, săli de sport, spații de recreație, magazine etc. Americanii au abandonat Bagram în noaptea de 1 spre 2 iulie, fără să îi fi comunicat măcar acest lucru comandantului afgan al bazei că pleacă, lăsând în urmă milioane de obiecte, de la rații conservate de mâncare la SUV-uri cărora le luaseră cheile. A fost momentul care a pus, practic, punct operațiunilor militare americane din Afganistan (după retragerea din Bagram au mai avut loc doar câteva bombardamente sporadice). Modul în care s-a desfășurat retragerea din Bagram a fost o nouă lovitură pentru moralul forțelor de securitate guvernamentale și o nouă victorie pentru talibani, care deja considerau de luni de zile că au câștigat războiul cu americanii.

Situația a continuat să se complice pentru guvernul de la Kabul în luna iulie, când a devenit tot mai clar că forțele de securitate afgane sunt în pragul derutei și incapabile să le facă față talibanilor deși, pe hârtie, le erau net superioare acestora ca efective și dotare și, în plus, o parte dintre militari fuseseră antrenați de consilieri americani și ai forțelor NATO. Aproape 100 de miliarde de dolari au fost investiți în forțele de securitate afghane, o sumă care a fost adusă în discuție tot mai insistent pe măsură ce se constata ineficiența acestora. Înfrângerile lor sunt, însă, explicabile. În primul rând, efectivele de 300 de mii de oameni au existat doar pe hârtie: mulți dintre acești polițiști și militari au fost „inventați” pentru ca superiorii să poată încasa niște salarii în plus. În al doilea rând, în timp ce aceste forțe erau concentrate pe menținerea unor teritorii, având poziții statice (o excepție notabilă o reprezintă forțele speciale), talibanii au avut de partea lor inițiativa, lovind unde și când au crezut de cuviință. În al treilea rând, aceste forțe nu au mai beneficiat de sprijinul aerian al aliaților occidentali, care până acum interveneau decisiv de fiecare dată când situația se complica. În fapt, în ultima parte a războiului, armata afgană era compusă dintr-o serie de unități izolate, demoralizate, știind că pot fi oricând atacate și că ajutorul nu va veni de nicăieri. Un al patrulea element care explică înfrângerea forțelor de securitate este cel al înțelegerilor din teren. Mai ales în ultima perioadă, talibanii au câștigat, fără să fie cazul să lupte, oraș după oraș. Acest lucru nu poate însemna decât că s-au făcut și înțelegeri la nivel local, cu triburi și diverși comandanți sau baroni, care nu au făcut decât să schimbe taberele, exact cum o făcuseră anterior la mijlocul anilor '90, când talibanii au cucerit 90% din Afghanistan, și la sfârșitul lui 2001, când o mână de militari americani, sprijiniți de aviație și aliați cu forțe locale, i-au alungat pe aceiași talibani. În sfârșit, un ultim element ar putea fi legat de amestecul pakistanezilor. Modul în care s-a desfășurat ultima ofensivă a talibanilor sugerează că aceasta a fost pregătită de persoane care aveau un back-ground militar. La mijlocul anilor '90, talibanii au fost ajutați să învingă de consilieri trimiși de armata și serviciile secrete pakistaneze; probabil că, și acum, Islamabadul a jucat un rol. Pakistanul privește Afganistanul drept un spațiu vital pentru securitatea sa, întrucât îi poate asigura așa-numita „adâncime strategică”, o zonă în care s-ar putea retrage în cazul unui potențial război devastator cu India. În plus, zeci de milioane de pakistanezi sunt pashtuni, etnia cea mai numeroasă din Afganistan, din cadrul căreia provin talibanii. Frontiera stabilită de britanici la sfârșitul secolului XIX prin mijlocul teritoriului pashtun (așa-numita linie Durand, care azi separă Pakistanul de Afganistan) nu a putut să rupă legăturile tribale dintre pashtuni. În sfârșit, principalul serviciu de informații pakistanez, ISI, are legături de zeci de ani cu grupări islamiste, fie din Afganistan (forțele lui Gulbuddin Hekmatyar începând cu perioada războiului anti-sovietic, talibanii etc.) fie care vizează Kashmirul indian.

Ce urmează pentru Afganistan și pentru regiune?

De la câștigarea războiului la o guvernare eficientă este o cale destul de lungă. Hărțile pot fi înșelătoare – chiar dacă acestea sugerează o victorie totală a talibanilor, este greu de spus cât anume din teritoriul Afganistanului se află cu adevărat sub controlul talibanilor și cât le aparține doar pentru că niște comandanți locali au recunoscut autoritatea mișcării islamiste pentru a-și putea păstra, în continuare, fiefurile.

Un al doilea aspect privește guvernarea propriu-zisă. Talibanii sunt o mișcare insurgentă, care și-a recrutat majoritatea luptătorilor din zona rurală, cu o viziune relativ simplistă asupra lumii, croită în mare măsură după codurile tribale ale pashtunilor și o interpretare în cheie fundamentalistă a Islamului, în care societatea ar trebui guvernată exact ca în vremea profetului Muhammad și a primilor săi succesori, așa-numiții „califi bine-ghidați”. O guvernare după regulile secolului al VII-lea este posibilă pe termen scurt (au arătat-o și talibanii, și grupări teroriste ca Al Qaida și Statul Islamic când au reușit să obțină anumite teritorii), însă e nevoie de ceva mai mult pentru a face față, mai ales pe termen mediu și lung, provocărilor epocii contemporane. Acestea necesită un aparat administrativ, care nu poate fi asigurat de câțiva fundamentaliști cu o înțelegere limitată asupra lumii moderne – infrastructura trebuie întreținută și extinsă, serviciile trebuie asigurate, importurile trebuie să continue și, nu în ultimul rând, trebuie asigurate venituri, iar la nivelul unei întregi țări banii aduși de traficul de droguri sau de taxe percepute la nivel local de grupuri înarmate nu sunt suficienți.

În sfârșit, este de văzut și ce reacții vor fi în lunile și anii care urmează. În plan intern, nu este deloc clar ce se va întâmpla cu alte grupări extremiste, cea mai notabilă fiind Statul Islamic. Acesta este prezent de mai mulți ani în Afganistan, unde recrutase câteva mii de luptători și intrase în conflict chiar și cu talibanii, atât pentru excesele sale cât și pentru că le „furase” din membri. Va continua acest conflict? Va crește Statul Islamic? O să dispară, acum că talibanii au arătat că ei sunt forța islamistă care contează cu adevărat? Și cât de omogenă este mișcarea talibană de acum, față de cea din anii '90? O altă necunoscută privește capacitatea talibanilor de a trece dincolo de componenta etnică a mișcării, pentru că în caz contrar tadjicii (pe care nici măcar sovieticii nu au reușit să îi înfrângă în Valea Panjshir, în ciuda numeroaselor ofensive lansate), uzbecii, șiiții hazara, care au legături cu Iranul, și alții, ar putea fi tentați să pună mâna pe arme.

În plan extern, nu cred că vreun stat din Asia Centrală a uitat perioada anilor '90, când au avut probleme cu grupări islamiste locale, ai căror militanți se antrenaseră sau fuseseră îndoctrinați în Afganistan; legăturile au mers însă și mai departe, până în Caucazul rusesc și, prin Al Qaida, în Orientul Mijlociu și dincolo de acesta. Este de presupus că niciunul dintre acești vecini ai Afganistanului nu va asista pasiv la refacerea unor baze de antrenament, cum e de presupus că nici China nu va tolera ca țara vecină să devină o bază de lansare pentru separatiștii uighuri din Xinjiang. Nicio refacere a infrastructurii pe care a avut-o Al-Qaida la sfârșitul anilor '90 nu pare plauzibilă: în ciuda acestei retrageri precipitate a Statelor Unite, Washingtonul încă are suficiente instrumente la dispoziție pentru a interveni în puncte cheie, mai ales că tehnologia este cu totul alta decât în urmă cu 20 de ani. Probabil că talibanii știu și ei acest lucru și nu vor mai permite pregătirea unui nou 11 septembrie de pe teritoriul lor.

Dincolo de aceasta, însă, nimic nu e sigur. Talibanii au promis că, de data aceasta, guvernarea lor va fi una mai moderată și mai inclusivă, dar la fel promiseseră și că vor respecta acordul cu Statele Unite, inclusiv negociind cu Kabulul – iar acum se vede că acele negocieri au fost mai mult negate. Afganistanul riscă să fie aruncat, din nou, într-o perioadă întunecată, în care din nou să fie interzise muzica, jocul cu zmeie sau dansul, iar lapidările pentru adulter să devină un spectacol public, care să înlocuiască meciurile de fotbal pe stadioane. Un cimitir al imperiilor stăpânit de fanatici cu turbane negre și bântuit de fantomele unor vremuri în care a părut că istoria poate lua și o altă cale.