După cum ne-am convins, competiția menționată este în plină desfășurare, avansând până la atentarea Partidul Șor și la monopolul comuno-socialist asupra marșurilor dedicate zilei Victoriei. În astfel de circumstanțe, pentru a-și proteja bagajul ideologic de atentatele șoriste, comuno-socialiștii moldoveni au recurs la ultima ratio – afișarea în cadrul marșului Victoriei a unui portret gigantic al tiranului comunist, Iosif Stalin, care este considerat artizanul victoriei în Marele război patriotic din 1941-1945. O mișcare bizară a comuno-socialiștilor, deloc periculoasă pentru intențiile șoriștilor, sensul căreia a fost să sublinieze că Stalin ar fi mai nemuritor decât întreg Regimentul nemuritor șorist.

Simboluri inventate pentru justificarea pretențiilor imperialiste

Întreaga lume civilizată, de 8 sau 9 mai, comemorează zecile de milioane de victime ale celui de al Doilea război mondial, care s-a desfășurat în câteva etape. Adevărul imposibil de contestat este că războiul a fost început, în septembrie 1939, de două regimuri totalitare – nazist și stalinist, având la bază Pactul Ribbentrop-Molotov și un protocol secret de împărțire a Europei de către cele două regimuri. Liderii comuno-socialiști și cei șoriști din Republica Moldova preferă să exploateze semi-adevăruri și falsuri despre război, omițând în mod deliberat comemorarea primei faze a celui de al Doilea război mondial, când regimurile menționate erau aliate. Prin marșurile Victoriei pe care le organizează, ei repetă în mod automat clișeele propagandistice de glorificare a Armatei roșii, dar și pretențiile putiniste de a recuceri zona de influență pe care și-a creat-o regimul stalinist după război. Simboluri ale acestor pretenții au devenit panglica Sf. Gheorghe, marșul Regimentului nemuritor și un șir de lozinci, precum “Можем повторить!” (Putem repeta!). Manifestarea pretențiilor o percepem plenar în ultimele 15 luni de agresiune militară împotriva Ucrainei.

Respectiv, competiția marșurilor comuno-socialiste și șoriste, în ziua de 9 mai, cu afișarea panglicilor Sf. Gheorghe, portretelor Regimentului nemuritor etc., este una bizară. Vorba e că în perioada sovietică, marșurile Victorii se organizau foarte rar. Astfel, în perioada 1945-1990, au fost organizate doar 4 de acestea, atitudinea față de război fiind de comemorare a unei mari tragedii. În aceeași perioadă sovietică, panglica Sf. Gheorghe niciodată nu a fost utilizată în calitate de simbol al victoriei, acest rol fiindu-i atribuit prima oară abia în anul 2005, de către regimul putinist, din considerentele menționate mai sus.

Astfel, putem concluziona că simbolurile utilizate de comuno-socialiști și șoriști au menirea să provoace controverse în societatea din Republica Moldova. Vorba e că nici cei mai fideli aliați ai regimului putinist – liderii republicilor post-sovietice din Asia Centrală și Belarus, nu consideră panglica Sf. Gheorghe drept simbol al victoriei în cel de al Doilea război mondial. De acest lucru s-a putut convinge oricine a urmărit secvențe de la parada militare din 9 mai 2023, din Piața Roșie, unde cei 6 președinți ai republicilor post-sovietice, invitați ai lui Vladimir Putin, nu au purtat deloc sau au purtat panglici în culorile drapelelor naționale, nicidecum panglica Sf. Gheorghe, care a devenit simbol al agresiunii împotriva Ucrainei.

Spada nazistă a fost forjată de URSS...

Atașamentul liderilor comuno-socialiști și șoriști față de simbolurile inventate de regimul putinist pentru justificarea ambițiilor imperialiste trebuie combătut nu doar prin interzicerea afișării simbolurilor respective, ci și prin reiterarea constantă a faptelor și documentelor istorice, care subliniază similitudinile dintre regimurile totalitare nazist și stalinist, crimele împotriva umanității și impun comemorarea a zecilor de milioane de victime comise de către acestea. Astfel de documente există din abundență, arătând cum regimurile menționate s-au susținut reciproc, iar apoi s-au încăierat pentru a-și afirma supremația, provocând un adevărat cataclism global. De exemplu, sunt fapte istorice cunoscute că:

• după Tratatul de la Rapallo (1922) dinte Germania și URSS, ultima a început s-o ajute pe prima, de o manieră secretă, să ocolească restricțiile impuse prin Tratatul de la Versailles. Scopul urmărit a fost restabilirea puterii militare a Germaniei, întrucât regimul bolșevic încă mai visa să provoace revoluția mondială, eventual și cu potențialului militar al Germaniei, care fusese  umilită după Primul război mondial. Modalitatea realizării cooperării secrete este descrisă cu lux de amănunte în lucrarea „Spada nazistă a fost forjată în URSS”;
• Stalin a fost cel care a contribuit la accederea lui Hitler la putere prin impunerea interdicției pentru comuniștii germani să coopereze cu social-democrații în lupta lor politică împotriva partidului nazist. Potrivit lui Stalin “Social Democrația este suportul ideologic al capitalismului… Este imposibil să elimini capitalismul fără a elimina social-democrația din mișcarea muncitorească. Prin urmare, epoca morții capitalismului este în același timp epoca morții social-democrației în mișcarea clasei muncitoare” (ziarul Pravda nr.255 din 6-7 noiembrie 1927). Această teză stalinistă a devenit parte integrantă a Programul adoptat de Congresul VI al Kominternului din 1928, confirmând că “Social-democrația este principalul adversar al mișcării comuniste”. Deci, nu fascismul, ci anume Social-democrația era recunoscută drept principalul adversar al Cominternului. Respectiv, după alegerile legislative din 6 noiembrie 1932, la care partidele comunist și social-democrat germane au acumulat împreună o majoritate relativă de 37%, față de doar 33% ale partidului nazist, dar nu s-au putut coaliza din cauza interdicției cominterniste, cedând întâietatea lui Hitler, care a preluat guvernarea legal, cu toate consecințele dezastruoase;
• după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov și a protocolului secret, în 1939, Armata Roșie, alături de cea hitleristă au organizat o paradă comună, care în Germania a fost numită Parada Victoriei asupra Poloniei;
• regimul stalinist și cel hitlerist, la distanță de mai puțin de o săptămână de la Parada Victoriei de la Brest, au semnat, pe 28 septembrie 1939, Tratatul germano-sovietic de prietenie și frontiere între URSS și Germania. Cu această ocazie șeful guvernului sovietic, Veceaslav Molotov afirma că „După semnarea tratatului de către guvernul german și cel sovietic au fost soluționate problemele apărute ca urmare a prăbușirii statului polonez și a fost creată o bază solidă pentru pacea durabilă în Europa de Est, pentru lichidarea premiselor unui război între Germania, pe de o parte, și Anglia și Franța, pe de altă parte. Prin urmare, ambele guverne (sovietic și nazist) își vor îndrepta eforturile comune, dacă va fi necesar, alături de alte puteri prietene, pentru a atinge acest scop cât mai curând posibil. Dacă, totuși, aceste eforturi ale ambelor guverne rămân nereușite, atunci se va stabili faptul că Anglia și Franța sunt responsabile pentru continuarea războiului, iar în cazul unei continuări a războiului, guvernele Germaniei și URSS se vor se consultă între ele cu privire la măsurile necesare”. Ulterior, la 25 decembrie 1939, însuși Stalin a confirmat printr-o telegramă adresată ministrul Afacerilor Externe al Germaniei von Ribbentrop că “prietenia popoarelor Germaniei și Uniunii Sovietice, fiind pecetluită cu sânge, are toate premisele să fie una durabilă”. Evident, era vorba de sângele poporului polonez.
• în consecință, un torent de eșaloane și nave maritime cu produse strategice sovietice – minereuri de tot felul, produse alimentare au fost îndreptat spre Germania nazistă pentru a-i asigura victoria în războiul împotriva Franței și Marii Britanii etc.

Concluzii

Cele menționate mai sus, evident, nu se înscriu în cadrul narativelor despre Marele Război pentru Apărarea Patriei din perioada 1941-1945, de aceea, sunt omise de propaganda comuno-socialistă și șoristă. La fel, sunt omise orice fel de informații referitoare la: a) rolul statelor din Alianța antihitleristă; b) rezistența britanicilor împotriva atacurilor aviației hitleriste, începute în timpul prieteniei sovieto-naziste, luptele din Africa de Nord; c) confruntarea maritimă a SUA în oceanul Pacific; d) imensul suport americano-britanic pentru URSS în cadrul Lend-Lease-ului, care la cursul actual valora aproape un trilion de dolari.

În context menționat este important a se sublinia aprecierea mareșalului Victoriei, Gheorghi Jucov, față de Lend-Lease, dată în 1962: „Acum se spune că aliații nu ne-au ajutat niciodată, dar nu se poate nega că americanii ne-au trimis atât de multe materiale, fără de care nu ne-am putut completa rezervele și nu am fi putut continua războiul… Americanii ne-au ajutat cu adevărat cu praf de pușcă și explozibili. Și cât de mult ne-au ajutat cu tablă de oțel! Cum am fi putut începe rapid să producem tancuri dacă nu ar fi ajutorul american cu oțel? Am primit 350 de mii de mașini și ce fel mașini! Fără ei, nu am fi avut nimic pentru a transporta artileria. În general, ne asigurau transportul în prima linie. Și benzină cu octan mare pentru MiG-uri. Acum ei (propagandiștii) reprezintă problema în așa fel încât am avut toate acestea din abundență”.  

Așa cum s-a menționat, portretul gigantic al lui Stalin, afișat de comuno-socialiști la marșul Victoriei reprezintă ultima ratio în confruntarea cu adversarii șoriști de pe segmentul politic pro-rusesc din Republica Moldova. Este puțin probabil că acest gest le va fi de ajutor comuno-socialiștilor, ceea ce le mai lipsea acestora era să mai fie asociați cu stalinismul. Partidul Șor, oricum, este mai dinamic și mai ingenios. Asta în pofida faptului că liderul șoriștilor este condamnat deja la 15 ani de pușcărie pentru escrocherie, iar liderul socialist abia urmează să fie judecat. Primul, oricum, reușește să aibă acces la resurse financiare impunătoare pentru a corupe verigi importante ale PSRM. De aceea, chiar dacă, eventual, Partidul Șor va fi declarat neconstituțional de către Curtea Constituțională, acesta va continua, cel mai probabil, să canibalizeze PSRM-ul prin intermediul așa-zisei Mișcări pentru Popor.