SUA privesc cu îngrijorare desfășurarea noilor rachete rusești în nord-vestul Siriei, despre care se tem că ar modifica semnificativ echilibrul militar în zonă.

Decizia Rusiei de a trimite sistemul său cel mai sofisticat de apărare aerian la baza sa militară din nord-vestul Siriei vine cu legitime îngrijorări pentru armata americană.

Rachetele S-400 au o rază de acțiune de 400 de kilometri, ceea ce înseamnă că ele pot ajunge departe în Turcia sau pot ridica potențiale amenințări pentru avioanele coaliției conduse de SUA.

Analiștii spun că Rusia ar putea asista acum la scenă deschisă cu armamente, grupurile siriene kurde, care luptă împotriva ISIS, dar nu și împotriva regimului sirian.

Până acum, Rusia s-a abținut pentru a nu înfuria Turcia, dar în urma doborârii avionului de luptă rusesc de către forțele turcești, Rusia și-ar putea deschide un birou militar în regiunile kurde din Siria.

Turcia nu are, însă, opțiunea de a închide Rusiei strâmtorile turcești, pe care Moscova le folosește ca rute de conectare a Mării Negre cu Marea Mediterană, pentru a asigura resurse forțelor rusești din Siria.

Conform Convenției de la Montreux, care stabilește regulile internaționale pentru folosirea strâmtorilor, Turcia nu poate recurge la aceasta decât dacă cele două țări intră în mod oficial în război.

Directoarea Centrului pentru SUA și Europa al Institutului Brookings, Fiona Hill, spune că interdependența economică strânsă dintre Turcia și Rusia sugerează că ar putea fi o rațiune pentru care situația să nu se deterioreze în continuare, că incidentul deci nu va escalada.

Turcia și Rusia au însă o lungă istorie de războaie și ciocniri violente. Până nu de mult, relațiile dintre Ankara și Moscova au părut în mod special promițătoare.

Dependența Turciei de gazul natural rusesc a crescut și inevitabilele deficite comerciale, pe care le-a atras, au fost compensate de semnificative exporturi turcești de bunuri de consum către Rusia și de un masiv turism rusesc în Turcia.

Relația bilaterală economică strânsă a fost încununată de summituri anuale și de o cooperare militară crescândă. La un nivel mai personal, stilurile politice ale președintelui turc, Recep Tayyip Erdogan, și celui rus, Vladimir Putin, sunt similare, ambii dominând cu ambiție scenele politice interne și reafirmând în forță interesele regionale ale țărilor lor.

Anexarea de către Rusia a Crimeii cu o semnificativă minoritate tătară și cu legături istorice cu Turcia, a creat prima fisură între Ankara și Moscova, fisură care s-a adâncit, cu cele două țări pariind în Siria pe tabere diferite.

Decizia Rusiei de a interveni militar în Siria pentru a-l susține pe președintele Assad și de a ataca grupurile opoziției, pe care Turcia le-a înarmat direct pentru a lupta împotriva regimului Assad, au condus către decizia de a doborî avionul de luptă rusesc.

În ultimele câteva zile, presa turcească a fost plină de articole privind bombardarea de către avioanele rusești a satelor de-a lungul graniței turco-siriene, cu populație turcomană.

Cercurile naționaliste turcești i-au cerut președintelui Erdogan să răspundă acțiunilor Rusiei, iar cu consolidarea cooperării SUA cu kurzii sirieni împotriva ISIS, presiunile naționaliste asupra guvernului turc au crescut și mai mult.

După atacurile teroriste din Paris, proverbialul covor roșu a început să alunece de sub picioarele președintelui Erdogan, cu președintele Putin venind în centrul acțiunii militare și diplomatice.

Președintele turc - spune analista de la Brookings - s-a simțit marginalizat, în ciuda faptului că Turcia este în prima linie a frontului, cu fluxul de refugiați din Siria și cel de luptători către zona de război.

În acest context - spune Fiona Hill - a luat Turcia decizia de a doborî avionul de luptă rusesc.