Comandant suprem al armatelor romano-ruse în asediul Plevnei din timpul Războiului de Independență (1877-1878), cu o contribuție decisivă în același război, Carol s-a încoronat rege în 1881, purtând cu nedisimulată mândrie coroana de oțel turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița.

Destinul i-a zambit României atunci când doar un miracol a făcut ca înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza de pe tronul reunit al Moldovei și Munteniei să nu se transforme într-un dezastru pentru toți românii. Clasa politică, în frunte cu guvernul provizoriu condus de prim-ministrul Ion Ghica, se vedea nevoită atunci să înfrunte acțiunile în forță ale Mișcării Separatiste din Moldova și nemulțumirile țăranilor care credeau că prin exilarea lui Cuza, Legea rurală din 14/26 august 1864 ( Lege prin care peste 400.000 de familii de țărani fusesera împroprietărite cu terenuri agricole) avea sa fie anulată. Mai mult, situația părea să fi scăpat complet de sub control în momentul în care Imperiului Otoman și-a masat o mare parte a efectivelor militare la sudul Dunării, anunțând o intervenție în forța sub pretextul că Unirea Principatelor Române nu era recunoscută decât sub Alexandru Ioan Cuza.

Singura salvare a României părea alegerea unui principe străin în fruntea țării, un principe care să aducă țara, prin originile și prin influența sa, sub protecția marilor națiuni europene. Cel mai potrivit pentru această misiune s-a dovedit Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet, al doilea fiu al prințului prusac Carol Anton.

Absolvent al Școlii de Cadeți din Munster și al Școlii de Artilerie din Berlin, Carol era un ofițer încercat, demn de originile sale prusace, care participase cu succes la cel de al doilea Război din Schleswig, război purtat între Austria și Prusia pe de o parte și Danemarca. Disciplinat, călit în arta războiului, abil diplomat, ofițer cu o largă apreciere în rândul propriilor soldati, Carol își manifestase din start intenția de a prelua tronul Principatelor, menționând că supunerea față de sultan nu reprezenta un impediment atât de mare și că acesta va fi înlăturat la momentul oportun.

România își câștigase principele pe care și-l dorise, și asta spre surprinderea întregii Europe, care vedea mai degrabă o apropiere a acesteia de Franța, decât de Germania.

Sursa: descopera.ro