S-a născut în 1746 la Bistrița, cu numele Grigorie. Urmează școala elementară și cea normală la Bistrița și în Ardeal. Își continuă studiile la Budapesta, apoi la Academia Teologică din Kiev (1771-1773), după care pleacă în Grecia: la școlile din Chios, Patmos și la mănăstirea Vatopedu de la Muntele Atos (1773-1776). La întoarcere ocupă funcția de învățător la Năsăud (1776), iar după un an pleacă la Iași. Este numit profesor de limba latină la Școala Domnească de aici (1778). În 1779, la Constantinopol, se călugărește cu numele Gavriil și, cu susținerea mitropolitului Gavriil Calimachi, pleacă spre insula Patmos, pentru a-și continua studiile.

În perioada 1781- 1782, este hitotonisit ieromonah, numit profesor de limba greacă și predicator la Catedrala Mitropolitană din Iași. Fiind suspectat de către turci de răspândire a ideilor francmasonice, se refugiază la Poltava, unde a fost profesor la Seminarul de aici (1782-1784). Revenit la Iași, este hirotonisit arhimandrit (1784). În 1786 a fost propus episcop la Roman, dar, nefiind acceptat de domnul fanariot de atunci, se întoarce în același an în Rusia, unde ajunge rector al Seminarului din Poltava (1787). Prin ucazul împărătesei Ecaterina de la 22 decembrie 1789, este hirotonit episcop al Belgradului (Cetatea Albă) și Benderului (Tighina). La 10 februarie 1792 Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse îl numește Mitropolit al Moldovei și Munteniei. Dar, în luna aprilie a aceluiași an, Alexandru Moruzi, devenit noul domn al Moldovei, îl trimite în stare de arest, la Istanbul. Eliberat prin intervenția reprezentantului rus la Poartă, se reîntoarce în Rusia, fiind numit Mitropolit al Poltavei (1793- 1799), apoi al Kievului și Haliciului (1799-1803).

În 1801 țarul Alexandru I îl numește membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1803 se pensionează și se stabilește mai întâi la Odesa (unde, în 1794, în calitate de mitropolit, a participat la ceremonia de întemeiere a Odesei și a pus prima piatră la temelia primelor catedrale ale orașului, ulterior a susținut înființarea cursurilor de medicină și muzică de la Academia Teologică de aici), apoi se mută la Dubăsari (1805-1808). 

La 27 martie 1808, printr-un ucaz al țarului, a fost numit în funcția de exarh al Bisericii din Moldova și Muntenia (1808-1812), ambele țări fiind sub ocupație militară rusă. După încheierea războiului ruso-turc cu Pacea de la București (16 mai 1812) și anexarea rusească a Basarabiei, este numit în fruntea noii Arhiepiscopii de aici, cu reședința la Chișinău, creată la cererea sa și unde a păstorit până la moarte.

Meritele sale, cu preponderență în plan cultural și administrativ, datorate în parte și vremurilor de restriște, au fost remarcate și de mitropolitul Antonie Plămădeală, în memoriile sale, care spunea: ,,Ca mitropolit, Gavriil Bănulescu-Bodoni, a fost o personalitate controversată, uneori sub aspre acuzații de trădare de neam, însă ca român și ca om de cultură a fost în mod cert un om la înălțimea vremii sale [...] Biografiile lui rețin și câteva fapte care îi arată și partea de lumină: a tipărit toate cărțile de slujbă în românește, unele traduse de el (,,Liturghierul”, 1815), a organizat bine eparhia, a dotat-o cu tipografi e și, îndeosebi, a înființat Seminarul Teologic din Chișinău (1813), pe care l-a dorit românesc, în a nu-și fi uitat neamul și datoria față de el, și care va juca de-a lungul unei lungi perioade, până în 1918 și după aceea, până în 1944, rolul de pepinieră de preoți și laici de mare calitate. În amintirea seminariștilor din Chișinău, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a rămas ca întemeietorul școlii lor, unică în felul ei, iar păcatele lui politice au fost atribuite vremurilor, conjuncturilor”.

Datorită intervențiilor sale, la Sankt Petersburg se tipărește ,,Biblia” în limba română (1819), aceasta fiind a treia ediție a Sfintei Scripturi în limba română (prima apare la București, în 1688, a doua la Blaj, în 1795) și care va deveni foarte populară în întregul spațiul cultural românesc. ,,Faptul că a dat Biblia în românește, cântărește cât multe din păcatele lui de pe celălalt talger al cântarului”, menționa în memoriile sale Antonie Plămădeală (,,Basarabia”, Sibiu, 2002). A fost distins cu Ordinul ,,Sfântul Andrei” clasa I, acordat de țarul Alexandru I (1801), precum și cu ,,decorațiile cu ordinile cele mai înalte și clobucul sau camelafca albă cu cruce de briliant, cu care fusese distins de însăși împărăteasa Ecaterina”, datorită simpatiei pe care o avea din partea curții rusești, după cum menționa istoricul Ion Nistor în lucrarea „Istoria Basarabiei”, 1923.

S-a stins din viață la 30 martie 1821, la Chișinău, fiind înmormântat la Mănăstirea Căpriana.

Sursa: MOLDPRES