Unirea Basarabiei cu România

În baza “Declarației privind popoarele din Rusia” adoptată de puterea sovietică în noiembrie 1917, moldovenii din Basarabia vor proclama Republica Democratică Moldovenească, autonomă în cadrul Rusiei. Pe fondul războiului civil dintre bolșevici și forțele antibolșevice din Rusia, extins și în Ucraina, care s-a declarat independentă, noul premier român, generalul Alexandru Averescu (ianuarie-martie 1918), a trimis trupe în Basarabia în ianuarie, în timp ce republica s-a proclamat independentă față de Rusia. La 9 aprilie, Sfatul țării, organul legislativ de la Chișinău, a proclamat unirea cu Romania, după ce în prealabil au fost rezolvate divergențele privind forma de stat (republica/monarhie) și reforma agrară (acceptarea unei soluții mai radicale in Basarabia). Tratatul de pace de la Buftea din mai dintre România și Puterile Centrale a luat în considerare noua realitate politică.

1940 – Pierderile teritoriale ale României

Capitularea Franței la 22 iunie 1940 și izolarea Marii Britanii anulau practic garanțiile de securitate acordate de aceste țări României în martie 1939. Pentru URSS această situație a constituit un moment favorabil pentru a relua Basarabia, bazându-se pe neintervenția Germaniei, conform protocolului secret al pactului Ribbentrop-Molotov. Dar pretențiile teritoriale din cele două ultimatumuri sovietice din 26 și 28 iunie au vizat și Bucovina, depășind chiar și prevederile protocolului și provocând o intervenție germană pe canale diplomatice secrete, în urma cărora URSS se va mulțumi cu nordul acestei provincii. Deși regele Carol II a renunțat apoi oficial la garanțiile occidentale și a introdus pe legionari în noul guvern Ion Gigurtu, pentru a câștiga încrederea noii stăpâne a Europei, Germania, aceste demersuri nu au avut efect. În urma celui de al doilea arbitraj de la Viena al Germaniei și Italiei, care a avut loc la 30 august, România a trebuit să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei, Germania garantându-i integritatea noilor granițe. În aceeași perioadă, la 7 septembrie la Craiova s-au încheiat negocierile româno-bulgare privind problemele de frontieră, încheiate cu semnarea unui tratat prin care România ceda Cadrilaterul (sudul Dobrogei). Alipirea celor două județe din sudul Dobrogei la Bulgaria s-a făcut simultan cu un schimb de populație. Pierderile teritoriale au avut un puternic impact asupra vieții politice românești, influențând schimbarea regimului în interior și a orientării strategice pe plan extern de la democrațiile atlantice la Germania nazistă.

Guvernul Ion Antonescu

Pierderile teritoriale din 1940 și presiunea politică exercitată de adversarii săi legionari, sprijiniți de Germania nazistă, stăpâna Europei după căderea Franței în iunie au dus la căderea regimului autoritar al regelui Carol II în septembrie 1940. Mai întâi, regele a fost nevoit să–l înlocuiască la 4 septembrie pe fidelul premier Ion Gigurtu cu un adversar al său, generalul Ion Antonescu. A doua zi, generalul a fost învestit de rege cu depline puteri, fiind suspendată Constituția din 1938, care consacrase regimul autoritar carlist. La 6 septembrie regele a fost nevoit să abdice și să părăsească țara, sub gloanțele legionarilor, care încercau să se răzbune pentru executarea Căpitanului lor, Zelea Codreanu, în 1938. Nevoit să țină seamă de ascensiunea politică a legionarilor în ultimii doi an și de sprijinul acordat acestora de Reichfuhrerul SS Heinrich Himmler, Antonescu a împărțit puterea cu aceștia. Astfel la 14 septembrie a fost proclamat statul național-legionar, în guvernul căruia Horia Sima, comandantul Legiunii Arhanghelului Mihail, deținea funcția de vicepremier. Această formulă politică va dura pînă în ianuarie 1941, când generalul îi va îndepărta pe legionari de la putere. La 12 octombrie 1940, în urma acordului dintre guvernele german și român, o misiune militară germană va pătrunde pe teritoriul României, având principala sarcină de a proteja instalațiile petrolifere din Valea Prahovei, vitale pentru efortul de război german.

23 august în România

Anul 1944 a adus noi înfrângeri pentru armatele germano-române în sectorul de sud al frontului de est și mutarea războiului pe teritoriul României în luna martie. În aprilie–august au avut loc intense tatonări secrete ale guvernului și opoziței de la București pentru ieșirea din război, dar condițiile sovietice au fost considerate inacceptabile. Dar în momentul în care armata sovietică a declanșat o nouă ofensivă în sud la 20 august, ce anunța distrugerea și ocuparea țării, regele Mihai l-a demis pe premierul Ion Antonescu, arestându-l imediat. Armata și opoziția, condusă de Iuliu Maniu (PNȚ) și Dinu Brătianu (PNL), precum și comuniștii reprezentați de Lucrețiu Pătrășcanu au sprijinit actul regal. Intervenția armatei germane pentru restabilirea situației a dus la instituirea stării de război cu Germania la 24 august alături de Națiunile Unite, dar, profitând de poziția de învingător, URSS a amânat semnarea armistitțiului cu România până la 12 septembrie. Sovieticii au obținut avantaje militare, politice și economice, utile în procesul de comunizare a României, în contextul în care grosul forțelor române se va afla pe frontul antigerman pînă la 12 mai 1945, aducându-și o semnificativă contribuție la victoria împotriva lui Hitler.

Instalarea guvernului Petru Groza

În condițiile prezenței armatei sovietice în România și a armatei române pe frontul antigerman, comuniștii conduși de Ana Pauker și Gh. Gheorghiu Dej încep să facă presiuni din ce în ce mai mari pentru preluarea puterii. Prim-ministrul gen. Nicolae Rădescu, fidel regelui Mihai I și regimului constituțional reinstituit după 23 august, încearcă să se opună. Lipsit de orice mijloace de rezistență, este obligat să demisioneze la 28 februarie. La București sosește apoi Andrei Vîșinski, adjunctul ministrului de externe sovietic și fost procuror în procesele staliniste din anii ‘30, care va impune la 6 martie în mod ultimativ regelui Mihai numirea ca prim ministru a lui Petru Groza, un politician de stânga apropiat comuniștilor, care vor deține posturlile cheie în noul guvern. Legendara replică a lui Vîșinski “Aici, Yalta sînt eu”, dublată de pumnul bătut în masa regelui, au semnificat începutul procesului de comunizare a României.

1945-1946 Greva regală în România

Impunerea de către sovietici a guvernului Petru Groza la 6 martie 1945 a avut ca efect inițierea unei politici de comunizare a României de către acest guvern dominat de comuniști. Regele Mihai, care reprezenta practic singura instituție a statului neinfluențată de comuniști, refuză de la 21 august 1945 să mai contrasemneze decretele legi guvernamentale, după ce ceruse fără efect demisia guvernului. Conflictul a depășit însă granițele României, intrând în atenția marilor puteri învingătoare Marea Britanie, SUA și Uniunea Sovietică, dată fiind situația de țară învinsă a României, aflată sub incidența armistițiului din septembrie 1944. După negocieri la nivel de ambasadori la Moscova, s-a căzut de acord în ianuarie 1946 ca regele să accepte încetarea grevei în schimbul intrării în guvern a câte unui reprezentant ai PNȚ și PNL. Greva a încetat la 8 ianuarie, dar rangul de ministru fără portofoliu al celor doi reprezentanți ai partidelor democratice lipsea de substanță această concesie comunistă, în condițiile în care în România era prezentă o întreagă armată sovietică și nici un soldat occidental. Acest conflict între șeful statului și șeful guvernului este singurul de acest tip în prima perioadă de regim democratic din istoria României.

1946 - Procesul Marii Trădări Naționale

După arestarea sa la 23 august 1944 mareșalul Ion Antonescu a fost preluat imediat de o formațiune militară comunistă care l-a predat apoi sovieticilor. Dus la Moscova, unde a fost interogat, Antonescu a fost trimis apoi la Nurenberg, pentru a depunde mărturie în procesul intentat foștilor conducători naziști în 1945-1946. Apoi, în condițiile prezenței la putere a guvernului comunist prosovietic a lui Petru Groza, a fost retrimis în țară pentru a fi judecat pentru crime de război. În perioada 7-20 mai 1946 el a compărut, împreună cu mai mulți colaboratori, în fața Tribunalului Poporului, în cadrul “Procesului Marii Trădări Naționale”. În fața acestei instanțe ad-hoc, martorul Iuliu Maniu a strâns mâna mareșalului, după terminarea depoziției sale. Fostul prim-mininistru și “conducător al statului” a fost condamnat la moarte împreună cu alți șase colaboratori, dar, la propunerea guvernului, numai trei (generalul Constantin Pantazi, Eugen Cristescu și Radu Leca) au fost grațiați de către rege, pedeapsa fiindu-le comutată la muncă silnică pe viață. La 1 iunie, Ion Antonescu a fost executat la fortul Jilava împreună cu Mihai Antonescu, fostul său vicepremier, Gheorghe Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei, și generalul Constantin (Piki) Vasiliu, fost ministru.

1948 - Naționalizarea în RPR

La 11 iunie 1948, Marea Adunare Națională a votat legea pentru naționalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport. Ales în martie 1948, noul for legislativ, dominat acum complet de comuniștii lui Gheorghiu Dej și condus de dr. Constantin Parhon, începe să creeze cadrul legislativ pentru trecerea la socialism în economie. Aceasta se realiza conform programului Partidului Muncitoresc Român, inspirat de modelul stalinist și aplicat de noul guvern condus tot de Petru Groza. Această lege viza trecerea în proprietatea statului, fără despăgubirea proprietarilor, a marilor firme economice. Era primul pas important către economia planificată și centralizată bazată pe proprietatea de stat, urmat chiar la 1 iulie de înființarea Comitetului de Stat al Planificării. Pe de altă parte, era lichidată economic categoria socială a marilor întreprinzători particulari. Deși se considera că prin “naționalizare” aceste bunuri trec în mâinile națiunii, ele vor deveni de fapt ale nimănui, fiind doar administrate de birocrația de partid și de stat, în primul rând în folos propriu.

1965 – Ceaușescu devine secretar general al PCR

La 19 martie 1965 a încetat din viață Gheorghe Gheorghiu Dej, prim-secretar al CC al Partidului Muncitoresc Român și președinte al Consiliului de Stat, echivalent al șefului statului, în vârstă de 64 de ani, în urma unor probleme de sănătate. În ultimii ani ai domniei sale autoritare, pe fondul ‘’dezghețului’’ și destalinizării lui Hrușciov obținuse retragerea trupelor sovietice din România (1958) și încercase afirmarea unei poziții distincte în cadrul lagărului sovietic prin Declarația PMR din aprilie 1964. Aceste demersuri au întărit poziția regimului comunist și a sa personală în România, dar ca în orice sistem comunist aceasta nu a rezolvat problema succesiunii. În cele din urmă, cele două tabere din Biroul Politic au găsit o soluție ce părea convenabilă: Nicolae Ceaușescu, prim- secretar, Chivu Stoica, președinte al Consiliului de Stat, iar Gheorghe Maurer a rămas premier. Nominalizarea tânărului Ceaușescu, responsabil cu sectorul organizatoric al partidului, confirmată apoi de Congresul IX din iulie, se va dovedi o mutare greșită a veteranilor, care credeau ca îl vor putea controla, ca urmare a carențelor sale intelectuale și idelologice. În mai puțin de doi ani ei vor vedea că s-au înșelat și că mai tânărul lor tovarăș de abia își începuse drumul pentru cucerirea puterii totale. Astfel, la sesiunea Marii Adunări Naționale din 9 decembrie 1967, Nicolae Ceaușescu a fost ales și președinte al Consiliului de Stat, înlocuindu-l pe rivalul său Chivu Stoica.

1989 – Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est

Politica reformistă a lui Gorbaciov va influența direct și indirect situațiile din țările comuniste aliate ale URSS în Pactul de la Varșovia. Comuniștii reformiști sunt susținuți discret să preia puterea pentru a aplica noul model emanat de la Kremlin, dar efectele nu vor fi aceleași în aceste țări. Momentul crucial l-a reprezentat anul 1989, când Gorbaciov a anunțat că URSS nu va interveni în cazul unor schimbări în țările aliate, echivalând cu renunțarea la doctrina Brejnev a “suveranității limitate” a țărilor socialiste. În Ungaria, în octombrie, reformatorii vor transforma partidul comunist în unul socialist și Republica Populară Ungară în Republica Ungaria, prin schimbari constituționale, acceptând și alegeri pluraliste pentru 1990. În Polonia dupa zece ani de criză politico-socială comuniștii lui Jaruzelski acceptă să discute în aprilie la Masa Rotundă cu Solidaritatea, rezultatul fiind desfășurarea alegerilor pluraliste în iunie și instalarea în septembrie a primului guvern necomunist din Estul Europei, condus de Tadeusz Mazowiecki și sprijinit de Solidaritatea. În RDG, marile demonstrații declanșate în august și fluxul crescând al refugiaților în RFG permis de reformatorii maghiari către Austria au dus la căderea regimului Erich Honecker la 18 octombrie, succesorul său Egon Krenz fiind nevoit să accepte căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie, situație care va deschide calea unificării Germaniei în 1990. A doua zi dupa căderea zidului, Todor Jivkov, liderul stalinist al Bulgariei, va demisiona, lăsând locul favoritului lui Gorbaciov, Petar Mladenov. La Praga, în noiembrie-decembrie, Gustav Husak, care preluase puterea după reprimarea ‘’primăverii de la Praga’’ în 1968, va demisiona, președinția Cehoslovaciei fiind preluată de scriitorul Vaclav Havel, simbolul disidenței intelectuale din Europa de est. În sfârșit în România, Ceaușescu izolat total, după ce eșuase în încercarea de a realiza o intervenție a Pactului de la Varșovia în Polonia pentru a se preveni luarea puterii de către guvernul Mazowiecki, a fost răsturnat la 22 decembrie, pe fondul unei revolte populare.

1990 - Autodizolvarea Organizației Tratatului de la Varșovia

În conditiile cãderii regimurilor staliniste din Europa de est în anul 1989, Organizația Tratatului de la Varșovia și-a pierdut coeziunea ideologică, deși un protocol pentru prelungirea valabilității lui fusese încheiat la 26 aprilie 1985. Acest aspect s-a accentuat în anul 1990 cînd în procesul constituirii unor sisteme democratice prin alegeri libere pluraliste, comuniștii reformatorii au pierdut și ei teren în aceste țări, unde orientarea prooccidentală a început să se manifeste din ce mai evident în politica externă. În 1990 OTV a pierdut ca membru RDG-ul, ca urmare a reunificării germane, după ce Albania se retrăsese deja în 1968 ca urmare a invaziei Cehoslovaciei. Începând cu reuniunea CSCE de la Paris din noiembrie 1990, țările membre s-au pronunțat pe rând, începând cu Ungaria, pentru autodizolvarea OTV. MAE de la București s-a pronunțat în acest sens la 6 februarie 1991, iar URSS ultima. Ca urmare, la 1 iulie 1991 la Palatul Czernin de la Praga a fost semnat protocolul încetării valabilității tratatului de către reprezentantii Bulgariei, Cehoslovaciei, Ungariei, Poloniei, URSS și României. La conferința de presă de după semnarea documentelor s-a afirmat că „al doilea război mondial s-a încheiat abia acum“. La întâlnirea cu președintele român Ion Iliescu, omologul său ceh Vaclav Havel a remarcat: „ne întâlnim cu un prilej foarte plăcut. Înmormântăm una din ultimele rămășițe ale războiului rece“.