Părinții săi au avut de educat 10 copii. La această familie numeroasă, părinții aveau 9 hectare de pământ și câteva animale în jurul casei – această avere de „culaci” li s-a incriminat în acel trist 1949, când au fost nevoiți într-o noapte să-și părăsească locuința și să ia drumul Siberiei, alături de alți compatrioți.

Nu aceasta era cauza adevărată, ci faptul că tatăl lor, având studii, fiind un om cult și învățat, a exercitat în perioada interbelică funcția de secretar al primăriei, iar puterea bolșevică primise ordin de a curăța Basarabia de toate elementele nesigure – adică de intelectuali, cei care au avut anumite funcții de conducere în perioada românească, elita societății.

Poate pentru Nina Cazacu, tristețea acelor evenimente, care-și au începutul în noaptea de pomină  de 6 iulie,  a fost cumva estompată, de grija și înțelepciunea părinților. Tatăl, trezit la miezul nopții de ostașii bolșevici care i-au țintit pistolul în față, auzind țipetele copiilor, a avut prezența de spirit de a le spune: “Nu vă temeți, totul e bine, nenea ăsta glumește...”, cu care i-a liniștit,  își amintește doamna Nina Cazacu, care avea atunci 9 ani.

“Îmi amintesc bine acele evenimente. Pe la trei de noapte, pe 5 spre 6 iulie, s-a auzit cineva bătând la ușă. Era un vecin, care o rugă pe mama să deschidă. Mama l-a întrebat, ce caută la ora asta. Iar el o rugă – hai, lele Savetă, deschide!  Mama s-a gândit că s-a întâmplat ceva și cum a deschis, au și intrat doi soldați ruși, înarmați, care îndată au început să caute prin casă – câți suntem și unde...”, povestește fosta deportată.

Au fost ridicați, li s-a permis să ia doar ceva de mâncare și niște obiecte din casă. Au avut noroc de putinica de brânză și de slănină, care le-a ajutat să supraviețuiască drumul lung spre Siberia, care a durat câteva săptămâni. În vagoanele de vite, fără hrană suficientă și apă...

“Ne-au dus la stația Reuțel, unde ne-au încărcat în vagoane de vite. Unde ne duc, nu știa nimeni... Iulie, călduri mari, ușa nu se deschidea, fereastra nu era – așa ca la animale, niște dungi acolo printre scânduri și gata... Apă ne dădeau doar de băut, foarte puțină, o căldare la întreg vagonul – dar eram foarte mulți. Și când am început noi copiii să strigăm, găsind paraziții care apăruseră desigur în acele condiții – măi, da al meu îi mai mare, al meu îi mai mare! De, ca niște copii ... Toate necesitățile erau pe loc... O bătrânică din Iablona a decedat. Au ținut-o vreo trei zile acolo... Să vă spun drept – nici nu puteam mânca. Ne aduceau niște pești și împărțeau bucăți la fiecare. Și câte o căniță de apă”, își amintește Nina Cazacu.

Ajunși în satul Orlovca, regiunea Curgan, spune Nina Cazacu, localnicii fugeau la început speriați de ei, pentru că li se spusese despre moldoveni fel de fel de grozăvenii... Acolo, în condiții de ghetou, și-au continuat noua viață, acolo au învățat, mergând la școală prin nămeții Siberiei în ciorapii de lână, trimiși de surorile rămase în Basarabia...

După eliberare calvarul foștilor deportați nu s-a încheiat. Reîntorși în sat, și-au făcut cu greu o nouă locuință, deoarece casa, acaparată de bolșevici nu le-a mai fost întoarsă. Celor care pretindeau să li se întoarcă averea, nu li se permitea să se întoarcă în localitatea de baștină. Fiind avertizat despre aceasta de către cineva din rude, tatăl Ninei Spătaru, la întrebarea angajaților serviciilor sovietice, dacă pretinde să i se întoarcă casa, a dat un răspuns chibzuit, așa cum îi era firea și abia atunci au fost primiți în satul natal...