Andrei Olaru a activat ca inginer-constructor timp de mai multe decenii, fiind una din persoanele care a condus construcția celor mai importante obiecte din Chișinău – fabrica de pâine, “Franzeluța”, cea de covoare, „Floare Carpet”, “Scetmaș” și multe altele.

Deși ar fi vrut să îmbrățișeze altă profesie, a ales domeniul construcției, pentru a se putea întreține în perioada când părinții săi, reîntorși din Siberia, o duceau greu. Gospodăria modestă pe care o dețineau înainte de deportare fiind confiscată de puterea sovietică, au fost nevoiți să-și construiască de la zero altă casă…

Născut în Siberia, bărbatul a rămas profund marcat de suferințele prin care a avut de trecut familia sa în perioada deportării, chiar înainte de nașterea sa. Lacrimile izvorăsc fără voie, atunci când povestește despre cele auzite de la mama, tata, frații  mai mari – noaptea de pomină, drumul în vagoanele pentru vite, moartea frățiorului Alexandru de un an și câteva luni… Tatăl său,  încercând să fugă în momentul reținerii, soția și copii au fost scoși în fața baionetelor și amenințați cu moartea. Dus într-un gulag, capul familiei a fost eliberat, printr-o mare minune și i-a găsit la capătul Siberiei, povestește Andrei Olaru.

Condițiile grele, frigul și foamea îi secerau pe basarabenii aduși în mijlocul taigalei și impuși să muncească din greu. Andrei Olaru își amintește: „Tata era un om cărturar și scria în permanență scrisori lui Stalin. Într-o bună zi l-a chemat șeful lagărului, un colonel bătrân, din regiunea Ismail. Tata i-a povestit toată istoria lui. Datorită colonelului, timp de o jumătate de an a fost eliberat de acolo și dus în regiunea Curgan, unde se afla toată familia noastră. Sunt sigur că asta s-a întâmplat datorită faptului că tata a avut o mare credință în Dumnezeu – chiar și în lagăr purta cu el câteva cărți sfinte… Când a venit în Curgan, însă, micuțul Alexandru nu mai era în viață. Iarna anului 50 a fost foarte grea pentru toți cei deportați. Proviziile s-au terminat foarte repede, n-aveau haine pentru iarnă, dar iernile erau cu temperaturi de minus 40-48 de grade. Și au început a muri – copiii și bătrânii”, spune fostul deportat.

Curajul însă le ajutară să reziste și să se impună și în fața celor ce-i asupreau: „Bărbații erau puși la tăiat păduri. Femeile munceau la fermă. Tot laptele îl luau și-l duceau. Oamenii primeau atunci pe zi câte 400 grame de pâine pentru maturi și 200 grame pentru cei mici. Deși de multe ori s-au adresat la comandantul cătunului, ca să le mărească rația, să le dea lapte pentru copii, n-au acceptat. Într-o bună zi, femeile au muls vacile, au împărțit tot laptele între dânsele. Când au venit să ia laptele, bidoanele erau toate goale.

A doua zi de dimineață tot cătunul a fost înconjurat de soldați și li s-a spus – luați și mulgeți vacile și cine o să ia un litru de lapte, o să fie împușcat. Femeile toate și-au luat copiii în brațe, au ieșit în fața lor și au spus: „Împușcați-ne, acesta-i scopul vostru”! Atunci a ieșit comandantul cătunului, tot un ofițer din fosta armata țaristă și a hotărât să le mărească rația pentru pâine. Tot atunci le-a pus o normă pentru lapte și le-a dat voie să-și construiască case. Până atunci basarabenii trăiau în niște bordeie pline de ploșnițe. Administrația cătunului aducea delegații de ruși și le arăta casele basarabenilor, spunând “Iată cum trăiesc oamenii!”,  povestește Andrei Olari.

În memoria părinților, a fraților decedați prea devreme, a tuturor basarabenilor ce au  pătimit în urma represiunilor bolșevice, Andrei Olaru a reușit să ridice două troițe. Una în cartierul Râșcani, din Chișinău și alta în Țahnăuți, Rezina, satul de unde au fost deportați și unde s-au întors, după moartea lui Stalin.

Îndemnul său către tineri este de a nu uita și de a fi destoinici fii ai neamului, iubindu-și istoria și strămoșii, prin decizii și fapte.