Rememorarea evenimentelor din toamna lui 1996 arată cât de mult s-a schimbat țara de atunci, dar și ce câte au rămas aproape neschimbate, de pildă dilema orientării către est sau către vest.

Pe 17 noiembrie 1996 au concurat la funcția de președinte nouă candidați, dintre care șase bărbați și trei femei, adică același număr ca și anul acesta, când sunt cinci bărbați și patru femei, deși este posibil să mai asistăm la retrageri din competiție în ultimele zile de campanie.

Atunci au candidat vârfurile puterii în stat - Mircea Snegur, președinte în funcție, ales fără contracandidat în 1991, președintele Parlamentului, Petru Lucinschi și premierul Andrei Sangheli.

Mai erau prezenți în cursă doi lideri de partide, Vladimir Voronin (Partidul Comuniștilor, PCRM) și Valeriu Matei (Partidul Forțelor Democratice), precum și patru candidați "mici", Marina Livițchi, Anatol Plugaru, Iuliana Gorea Costin și Veronica Abramciuc. 

Campania electorală a fost dominată de adversitatea dintre cei trei candidați "mari" care au încercat fiecare să-i prezinte pe ceilalți doi drept responsabili de situația economică precară a țării. 

Snegur s-a prezentat ca un opozant al lui Sangheli și Lucinschi, lideri ai majorității agro-socialiste din parlament, un candidat pro-occidental și pro-românesc. 

Era însă o piruetă politică a președintelui de atunci care cu doi ani înainte era aliat cu Partidul Democrat Agrar, care obținuse o majoritate absolută în Parlament și ducea o politică moldovenistă cu accente românofobe.

Sangheli era reprezentantul tipic al acestei politici, care presupunea relații strânse cu Moscova, în timp ce Lucinschi, poreclit "Șmecherinschi" de adversarii săi, care-i atribuiau presupuse puteri malefice, se prezenta ca exponent al unei căi de mijloc, "centriste", de echilibristică între orientarea pro-occidentală - la acea vreme pro-românească, dar nu neapărat unionistă - și cea pro-Rusia. 

Sărăcia și corupție

Republica Moldova era la acea dată independentă de numai cinci ani și trecuse deja prin războiul civil din Transnistria unde separatiștii câștigaseră controlul teritorial și se zbătea într-o criză economică profundă, efect inerțial al dezmembrării URSS, într-o perioadă în care migrația masivă a forței de muncă în Uniunea Europeană și Rusia nu începuse încă.  

Sărăcia și corupția - două fenomene prezente și azi în societatea moldovenească - erau omniprezente atunci, salariile în sectorul public nu se plăteau cu lunile, iar Moldova avea încă un pronunțat aspect de republică sovietică.

Rezultatele primului tur de scrutin nu au adus surprize în privința calificării în turul doi, cei doi favoriți, Snegur și Lucinschi obținând 38% și respectiv 27%. 

Voronin a creat surpriza clasându-se al treilea cu 10% înaintea lui Sangheli și Matei, fiecare cu aproximativ 9%, în timp ce ceilalți patru candidați "mici" au adunat 5% împreună, Livițchi, care candida dintr-un scaun cu rotile, obținând cel mai bun rezultat cu 2%.   

Pentru turul al doilea doar Matei i-a oferit sprijin lui Snegur, după un schimb de acuzații reciproce, în timp ce toți ceilalți în mod deschis sau tacit i-au oferit sprijin lui Lucinschi. 

Dezbaterea televizată dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin dintre cei doi candidați nu a fost concludentă, persistând în memorie doar rostirea de către președintele în exercițiu a rugăciunii Tatăl Nostru în timp ce Lucinschi rămăsese țintuit în fotoliu.

Snegur dărâmat

Dar Snegur în nu a fost capabil să schimbe un curent de opinie care se conturase deja împotriva lui și nu a reușit să adune pe 1 decembrie în turul al doilea decât 46% din voturi față de 54% pentru contra-candidatul său care a beneficiat de sprijinul masiv al votanților minoritari etnici. 

Și așa s-a prăbușit de pe soclu "Părintele Independenței", cel care jucase un rol de frunte în mișcarea de renaștere națională inițiată în a doua decadă a anilor '80, înlocuit în funcție de ultimul prim secretar al Partidului Comunist din Moldova Sovietică.

Euforia lui Lucinschi și a suporterilor săi nu avea să dureze însă prea mult. Deși Sangheli a demisionat și a fost înlocuit de un om de încredere al noului președinte în funcția de prim ministru, Ion Ciubuc, alegerile parlamentare din 1998 au confirmat revenirea PCRM care s-a clasat pe primul loc cu 30%, obligând pe partizanii lui Lucinschi, Snegur și Matei să formeze o coaliție care până la urmă s-a dovedit instabilă.

În ultimul an al mandatului său, 2000, Lucinschi a reușit performanța să coalizeze aproape întreg Parlamentul împotriva sa, deputații votând cu o covârșitoare majoritate amendarea Constituției prin introducerea alegerii Președintelui de către Parlament.

Peste doar câteva luni, în 2001, Voronin și PCRM au câștigat o majoritate zdrobitoare în Parlament și au guvernat practic fără opoziție în următorii opt ani. 

Snegur și Lucinschi s-au retras din politică și sunt azi veteranii clasei politice moldovenești, primul apărând foarte rar în public, cel de-al doilea ne-ezitând să-și dea cu părerea ori de câte ori este solicitat. 

După 20 ani, cetățenii Republicii Moldova își aleg din nou președintele, nu fiindcă deputații au decis și nici prin referendum, ca cel eșuat din 2010 datorită prezenței insuficiente la vot, ci datorită unei decizi a Curții Constituționale, care a hotărât în 2015 că procedura de modificare a Constituției din anul 2000 a fost una viciată.

Sursa: rfi.ro