Dacă dovezile scrise sau tipărite reflectă existența și supraviețuirea civilizației unei epoci, prin intermediul cărților sau scrierilor moștenindu-se, peste generații, informații, idei, ori documente, putem afirma că introducerea tiparului a permis nu numai transmiterea din generație în generație a datelor evoluției omenirii dar și răspândirea rapidă a unor informații, multiplicarea lor, mai ales în sensul cunoașterii și învățării.

Cea mai veche scriere cunoscută este cea cuneiformă, pe tăblițe de piatră, apărută în Mesopotamia, în zona dintre Tigru și Eufrat, în antichitate.

În mileniul al IV-lea Î.Hr., în Egipt apare o nouă invenție – papirusul -, apoi pergamentul, materiale mult mai pretabile inscripționării și răspândirii informațiilor.

Apoi, apariția în Evul Mediu, a codexului – legarea foilor de papirus și în secolul al XIII-lea, a celor de hârtie, sub formatul cărții din zilele noastre – a reprezentat un pas esențial spre noțiunea de răspândire modernă a datelor despre civilizații.

Din informațiile obținute de istorici, se pare că hârtia, sub o formă arhaică, fusese deja produsă de chinezi încă din primul secol al erei noastre, însă secretul fabricării ei a fost atât de bine păstrat încât pe continentul nostru a fost descoperită abia după mai bine de o mie de ani !

Ulterior a apărut xilogravura – un procedeu de tipărire cu ajutorul unor blocuri de lemn gravate cu litere, dar sculptarea acestora în lemn reprezenta o muncă extrem de dificilă și de durată. Totuși, chiar și în aceste condiții, tehnica a permis tipărirea multor copii ale cărților importante.

În Europa, în anul 1445, germanul Johannes Gutenberg a produs o revoluție în tipărirea cărților, inventând tiparul cu litere mobile de plumb, care prezenta avantajul că literele din plumb erau rezistente, se puteau refolosi și, mai ales, reașeza în funcție de text, aveau dimensiuni standard și o perioadă de realizare incomparabil mai scurtă față de orice procedeu cunoscut până la acel moment.

Astfel, tipăriturile apărute în această perioadă (din 1445 până aproximativ în anul 1500), au fost numite incunabile, caracteristic acestora fiind lipsa paginii de titlu, deschiderea direct cu un capitol introductiv numit „incipit” și încheierea cu un „explicit”. De asemenea, literele de început de rând erau executate manual, după tipărirea paginilor, iar coperțile se realizau separat.

Lui Gutenberg îi este atribuită tipărirea „Bibliei în 42 de rânduri” – prima carte importantă tiparită după tehnologia sa, fiecare pagină fiind tipărită pe două coloane, a câte 42 de rânduri fiecare, în două volume totalizând 1282 de pagini, scrise cu litere gotice, cerneală neagră, în 180 de exemplare.

Treptat, imprimerii s-au înființat în multe țări din centrul și vestul Europei, cărțile s-au înmulțit, ducând la apariția și dezvoltarea instituțiilor de învățământ, a bibliotecilor, a academiilor.

Principiile fundamentale ale procesului de tipărire a cărților, introduse de Gutenberg, au rămas neschimbate până în secolul al XX-lea, doar că viteza de tipărire a fost mult îmbunătățită de presele rotative, cu bobine enorme de hârtie. În anii 1940 a apărut tehnica peliculei, iar după 1980, apariția computerului și introducerea tipăririi asistate de calculator a realizat progrese enorme în domeniu.

Am realizat toată această contextualizare, pentru a raporta mai precis apariția și dezvoltarea tipăriturilor în țara noastră față de evoluțiile din lume, dar și pentru a individualiza în timp introducerea limbii române în tipăriturile vremii.

Așadar, în țara noastră tiparul a fost introdus în secolul al XVI-lea, primele texte reproduse fiind cele religioase, în limba slavonă – limba oficială la acea vreme în Țara Românească și Moldova.

Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în anul 1508 – Liturghierul lui Macarie – care cuprindea rânduiala Liturghiei, principala slujbă a bisericii creștine. Au urmat, în anul 1510, un „Octoih” – cântările religioase din fiecare zi a săptămânii și un „Evangheliar”, în anul 1512.

Prima carte imprimată în limba română, dar cu alfabet chirilic, a fost Catehismul lutheran de la Sibiu din anul 1544, care însă s-a pierdut.

Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul, realizată la Sibiu, între 1551 și 1553.

Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din anul 1560 a episcopului Pavel Tordasi.

Activitatea tipografică a luat amploare prin activitatea Diaconului Coresi, originar din Târgoviște, editor a peste 30 de titluri – texte religioase, hagiografice – de preamărire a vieții sfinților, ori istorice.

Tipograf și cărturar de seamă, Coresi a trăit în secolul al XVI-lea și a învățat meșteșugul tiparului în atelierul lui Dimitrie Liubavici, apoi trece munții și se stabilește la Brașov, unde avea să desfășoare o rodnică activitate de aproape un sfert de veac.

Așadar la 30 ianuarie 1561, Coresi tipărește Tetraevangheliarul, scris cu 156 de ani înainte, de Nicodim, însă Coresi s-a bazat pe vechile traduceri românești ale Sfintei Scripturi, cu adaptările făcute de preoții de la biserica „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului (atestată prin mărturii de la 1292), unde funcționa și prima școală din România, din anul 1495.

Lucrarea făcea parte dintr-o serie mai amplă, de peste 15 volume, iar în epilogul cărții se menționează că aceasta a fost tipărită „să fie popilor rumânești să înțeleagă să învețe rumânii cine-s creștini”.

De asemenea, editorul volumului se adresa către „toți sfenții părinți oare vladici, oare episcopi, oare popi”, rugându-i „să nu judece” înainte de a citi cartea.

Tetraevanghelul este împodobit cu patru frontispicii la începutul Evangheliilor.

Tipărirea, în anul 1561, a voluminoasei cărți de 246 de foi, a durat nouă luni, folosindu-se tehnica xilogravurii, care necesita eforturi deosebite, așa cum arătam, fiecare pagină trebuia sculptată în lemn. Coresi folosea 10-20 de ucenici, pe care îi amintea în prefața cărților editate de el. O replică modernă a tiparniței lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul „Prima școală românească” din Brașov.

Cu toate că Diaconul Coresi s-a străduit mult să realizeze acest volum, el nu a avut prea multă căutare în Țara Românească sau Moldova, unde tradiția grafiei slavone era înrădăcinată.

În anul 1563, Coresi tipărește Apostolul sau Praxiul, iar în anul 1570 urmează tipărirea în limba română a două cărți – Psaltirea – la baza căreia stau traducerile maramureșene pe care Coresi le-a avut la îndemână în copii manuscrise – și Liturghierul – care nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe ci numai textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur. Se crede că traducerea Liturghierului s-a realizat de către preoții aceleiași biserici din Șcheii Brasovului, care i-au oferit, dealtfel, un sprijin constant lui Coresi la traduceri și tipărituri.

Coresi traduce și tipărește în anul 1577 Psaltirea slavo-română, dând o dovadă că nu numai cărți eretice dar și cărțile dreptei credințe ortodoxe pot fi tipărite în limba română, dovada fiind textul slavon tipărit în paralel.

În anul 1580 tipărește și un Tetraevanghel bilingv, slavo-român, care are pe frontispiciu stema Țării Românești, cartea fiind tipărită la cererea Domnilor Țării Românești Alexandru și Mihnea și a mitropoliților Eftimie și Serafim.

În anul 1581, cu doi ani înainte de trecerea sa în lumea celor drepți, apare încununarea activității lui Coresi – Cazania sau Evanghelia cu învățătură în limba română – o tâlcuire realizată de preoții ortodocși Iane și Mihai de la biserica Sf. Nicolae Șchei, o explicare a Evangheliilor din duminicile și sărbătorile de peste an, începând cu Duminica Vameșului și a Fariseului până la Duminica a 32-a după Rusalii.

Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, prin tipărirea în 1582 a Paliei de la Orăștie – o traducere a primelor cărți ale Vechiului Testament (Geneza și Exodul) – realizată de Diaconul Șerban (fiu al Diaconului Coresi) și Marien Diacul. Palia a fost tradusă de Episcopul Mihail Tordasi, iar traducerea a fost verificată pentru corectitudine, folosindu-se traducerile Bibliei existente în limba maghiară.

Totuși, întreaga Biblie a fost publicată în limba română abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au tradus și tipărit o biblie în română în anul 1688 – Biblia de la București, ediție care are la bază traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668.

După acest început, relativ timid, cultura românească a parcurs nenumărate etape prin care a încercat să recupereze, și în acest domeniu, ecartul semnificativ față de Occident, merite deosebite având, în secolul al XVIII-lea, reprezentanții Școlii Ardelene, apoi generația pașoptistă, precum și excepționalii reprezentanți ai epocii interbelice, ramasă ca punct de reper în cultura și civilizația de aici.

Dar Coresi a avut contribuția sa inestimabilă la dezvoltarea limbii române, nu a fost un simplu tipograf, ci și un traducător, lăudabil fiind efortul său de a reda limbii textelor maramureșene o formă literară clară și pe înțelesul românilor, prin evitarea regionalismelor, neologismelor și a foneticii greoaie. Și Tetraevanghelianrul din anul 1561 a fost punctul de plecare care a dat consistență muncii sale ulterioare.

De asemenea, Coresi contribuie și la îndreptarea ortografiei limbii române, prin faptul că stabilește reguli de despărțire a cuvintelor, făcând scrisul mai ușor de înțeles și răspândit, influențând în acest fel și ortografia actelor și documentelor din cancelariile domnești.

Lui Coresi îi datorăm impunerea acestui grai la baza limbii române literare, avantaj de care ne bucurăm cei ce folosim în prezent limba română, generații care am moștenit acest dar, fără să cunoaștem poate sacrificiile de necrezut din vremurile trecute sau eforturile unor adevărați eroi naționali care au făcut să se nască, să se dezvolte și să se transmită limba română, din generație în generație.

RADOR