"De aceea revin la vorbele înțeleptului Mihail Kogălniceanu: 'Unirea națiunea a făcut-o!'. E vorba de națiunea română de oricând și de oriunde. Unirea i-a coagulat pe români și în formele de manifestare a vieții lor cotidiene, de aceea unirea trebuie făurită, re-făurită și re-trăită mereu și, mai ales, acum, la un secol de la împlinirea României Întregite. Unirea nu este un dat, ci este o mare înfăptuire, o construcție, un edificiu, iar edificiile nu se lasă de izbeliște, ci se apără, se ocrotesc și se primenesc în fiecare zi, după exemplul generațiilor trecute", a spus Pop.

În prezentarea cu tema "Cum s-a înfăptuit România - reflecții la un secol de la 1918", Pop a trecut în revistă evoluțiile istorice care au condus la edificarea Marii Uniri, "ora astrală a românilor", începând cu momentul 1848, continuând Unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat numit oficial România, la 1859, cu Războiul pentru Independență și lupta pentru recunoașterea acesteia pe plan internațional, cu unirea Dobrogei cu România și proclamarea țării drept regat (1877-1878-1881). Totodată, președintele Academiei a vorbit despre participarea la Primul Război Mondial; unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România; recunoașterea pe plan internațional a statului național unitar român în granițele sale istorice.

El a subliniat că, între anii 1848 - 1918, "cele mai legitime sau mai progresiste mișcări europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare".

"Așa au procedat aproape toate națiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendința cea mai avansată în acel moment. Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităților sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase. Românii - în marea lor majoritate - au fost antrenați atunci să lupte pentru formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii, etc. Nu au făcut-o nici mai bine, nici mai rău decât alții. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici mai apatici sau mai reticenți decât alții, decât vecinii lor", a spus președintele Academiei.

Ioan-Aurel Pop a accentuat că, deși ar fi "nerealist și incorect să spunem că Unirea de la 1918 s-a făcut în condiții ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile și că nu au fost încălcate atunci drepturile și valorile nimănui", "ar fi și mai incorect să pretindem că românii - la modul general - nu au dorit unirea, că ei au fost atrași mai degrabă de civilizația superioară apuseană decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit și ar fi acționat în numele lor".

"Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor din acele provincii au dorit unirea cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918 și a recunoscut realitățile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România. Dar ei, românii, au fost conduși mereu de elite și nu au rămas nicio clipă fără elite. Aceasta le-a fost salvarea. Conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii", a completat profesorul Pop.