Solicitată de agenție, actrița Tatiana Lazăr a menționat că spectacolul este un omagiu adus mamelor care muncesc peste hotare. Ea a lucrat 12 ani în Italia. „...Nimănui n-o să spui câtă frică, câtă foame, cât frig ai tras în Italia. Pentru că nu asta așteaptă ei de la tine. Ești privită cu invidie! Ți-a mers! Ești legalizată! Faci bani! Iar tu vei zâmbi și vei spune că tare-i frumos în Italia...”, mărturisește actrița, care s-a întors acasă.

În context, regizoarea Olesea Sveclă a spus că spectacolul este constituit din amintirile mamelor plecate la muncă peste hotare și ceea ce au trăit copiii lor. ”Pe când aveam 10 ani, mama mea, ca și Tatiana Lazăr a plecat la muncă peste hotare. Când Tatiana Lazăr a venit la mine, ne-am propus să facem un text despre mamele noastre, care au plecat și și-au jertfit tinerețea pentru o viață mai bună a copiilor lor. E nespus de dureros, deoarece nici un spectacol, nici un monument pentru mamele noastre n-o să fie suficient la câte lacrimi, la câtă durere au vărsat ele pentru noi. Fiica mea Casandra joacă rolul copilului care o așteaptă pe mama acasă. Spectacolul este un amalgam de emoții, sarcasm, ironie și durere până la cele mai sensibile note ale sufletului”, a precizat Olesea Sveclă.

Potrivit organizatorilor, spectacolul încearcă să răspundă la mai multe întrebări. Mamele plecate în Italia (sau în alte țări - nota redactorului) și copiii lor rămași acasă, mai rămâne loc de comunicare, afecțiune și înțelegere între ei? "Vocea din telefon" poate înlocui mama sau copilul? Care sunt traumele acestei despărțiri, cum pot fi ocolite rupturile și supărările umane? Zbuciumul femeii la muncă între bătrânii italieni, copiii și părinții bătrâni rămași acasă - iată harta pe care o parcurge vocea narativă din scenă și spectatorul din sală.

Drama este una a sărăciei, a unei țări din estul Europei și această țară are un nume - Moldova. Sechelele distanței, ale despărțirii dor, de aici încercarea de a compensa durerea prin pachetele cu daruri trimise de mamă din Italia. Cutiile cu bunuri italienești devin un substitut metonimic al iubirii familiale, dimensiunea obiectuală aduce parcă Italia în fața copiilor, astfel, mama vine parcă de fiecare dată acasă. Un spectacol durut, un spectacol despre tranziția noastră perpetuă cu toate rănile ei la pachet.