Pentru activitatea sa excepțională și pentru dragostea puternică pentru țară, a fost numit „podoaba și mândria neamului românesc”…

Vasile Alexandrescu Urechia – Vasile Popovici, pe numele avut la naștere – a venit pe lume la 15/27 februarie 1834, la Piatra Neamț, fiind fiu al clucerului Alexandru Popovici și al Euphrosinei Photinia.

Și-a început studiile în școli particulare, devenind într-un final bursier al Academiei Mihăilene din Iași, acolo unde și-a schimbat și numele, din Popovici, numele avut la botez, în Alexandrescu (după prenumele tatălui). Aflând din documentele familiei că își trage originea de la vechiul cronicar al Moldovei, și-a luat ulterior numele de Urechia.

Frecventează, așadar, școala particulară din casele boierului Dumitrache Stan, unde studiază cu tatăl lui A.D. Xenopol, la Piatra Neamț, apoi studiază la Pensionul privat al elvețianului  Ernest Ballif de la Oșlobeni.

Se înscrie, apoi, la Școala preparandă de la „Trei Ierarhi” din Iași și, în 1844, este bursier al Academiei Mihăilene din Iași.

După Revoluția de la 1848, Academia Mihăileană fiind închisă, a practicat diverse profesii pentru a se întreține: meditator, copist la poliție, practicant la cancelaria „Departamentului din lăuntru”.

În anii 1855-1857, pleacă cu o bursă acordată de „Societatea pentru ajutorarea tinerilor români la învățătură” la studii la Paris, unde își susține mai întâi bacalaureatul în filosofie, la 18 august 1856, se înscrie la „Facultatea de Litere din Paris” pentru a obține licența (1856-1857). Va frecventa în paralel cursurile de filosofie, literatură și drept ale Universității Sorbona din Paris.

În perioada studiilor pariziene, în 1856, a fost desemnat în funcția de secretar al Cancelariei de Propagandă Unionistă, condusă de Iosafat Snagoveanu.

În 1857, la Paris, a fost redactorul și directorul săptămânalului în limba română „Opiniunea”, revistă în care a mediatizat necesitatea Unirii.

La finalul anului 1857, se stabilește la Iași, în anul următor este asesor la secția a doua a Tribunalului din Iași, iar mai apoi devine profesor de literatură română și limbă latină la Gimnaziul Central din Iași și profesor de istorie universală și literatură la Universitatea din Iași.

În anul 1859, este director al Departamentului Cultelor și Instrucțiunii Publice din Moldova, iar în 1859-1860, este ministru ad-interim al Departamentului Cultelor și Instrucțiunii Publice în guvernul lui Mihail Kogălniceanu.

În anul 1860, devine fondator al Societății „Atheneul român” din Iași și redactor al revistei „Atheneul Român”, iar în anul următor a fost redactor al ziarului „Dacia”.

A editat Anuarul General al Instrucțiunii Publice din România (1863-1864 și 1864-1865) și Buletinul Instrucțiunii publice și a fost profesor de istorie și geografie la Școala Militară.

În anul 1864 se mută la București, iar din 31 iulie același an, devine director general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice.

În perioada 1864 – 1901, a fost profesor universitar la Catedra de Istoria românilor și Literatura română de la Facultatea de Litere a Universității din București.

La 31 octombrie 1865, a devenit fondator al Societății „Ateneul Român” din București, fiind, mai apoi, președinte și vicepreședinte al acesteia în mai multe rânduri.

A fost membru fondator al Societății Literare Române (1866), a fost membru fondator al Societății Academice Române – noua denumire a forului – (2 iunie 1867) și secretar general al acesteia (1872-1873) – organism devenit, din 1879, Academia Română.

În anul 1868 a devenit membru corespondent al Academiei din Madrid și membru de onoare al Societății „Des amigos del pais de Madrid”.

În anul 1869, a fondat, alături de Mihail Kogălniceanu, ziarul „Adunarea națională”, în același an participând, împreună cu Alexandru Odobescu, la Congresul de Arheologie de la Paris.

Din același an, este deputat la colegiul III de Covurlui, candidatura fiindu-i susținută de Mihail Kogălniceanu.

Tot atunci, împreună cu Dimitrie Bolintineanu și părintele Averchie a pus bazele Școlii macedo-române din București.

După anul 1873 colaborează cu Dimitrie August Laurian și Ștefan Michăilescu la „Revista contimporană”, revistă anti-junimistă, despre care George Călinescu spunea: „Revista avea prestigiu și junimiștii în sinea lor se îngrijorară”. Revista a debutat cu un studiu al lui Urechia despre Miron Costin, cu niște „Suvenire” despre poetul Conaki de Gheorghe Sion și o nuvelă istorică a lui Pantazi Ghica, Marele vistier Cândescu, toate aceste scrieri fiind criticate de Maiorescu în celebrul său eseu „Beția de cuvinte”. Urechia îi va răspunde lui Maiorescu în „Revista contimporană” prin „Noua direcțiune” din Iași, dar replica este insuficientă, însă nu lipsită de interes pentru justețea unor puncte de vedere.

În aceași perioadă, Urechia a mai avut un conflict cu un fost angajat și colaborator de-al său, Ronetti-Roman, care într-un pamflet, „Domnul Kanitferstan”, afirma că a fost șocat să afle că Urechia este antisemit.

Urechia începe să colaboreze cu C. A. Rosetti și grupul radical din jurul său, grup care formează, în anul 1875, Partidul Național Liberal. Va fi, în dese rânduri, nemulțumit de politica Partidului Liberal și va vota împotriva partidului de câte ori a considerat că opiniile sale nu coincid cu politica formațiunii.

În perioada 10 aprilie 1881 – 31 iulie 1882, Urechia a fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice în guvernul condus de Dimitrie Brătianu.

În 1887, a fost fondator, inițiator și președinte al Societății de Cultură Macedo-Române și inițiator și membru al Societății „Miron Costin” din București.

În anul 1889, a înființat Biblioteca Publică de la Galați, donând biblioteca sa personală și, în 1901, a editat „Buletinul Fundațiunii Urechia”, pe lângă Biblioteca din Galați.

V.A. Urechia a fost întemeietor și președinte al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (1893-1897) și membru al Societății Franceze de Arheologie pentru conservarea monumentelor istorice (1897).

A fost membru (1897) și președinte de onoare (1899) al Consiliului Heraldic al Franței

În anul 1900, a fost numit consul general al Republicii Ecuador în România iar în 1901 a fost ales vicepreședinte al Senatului României.

A fost, de asemenea, membru onorific al Societății „Ovidiu” din Constanța, membru al Societății Etnografice din Paris și delegat general al Societății Etnografice pentru România, președinte al Societății Române de Gimnastică, Scrimă și Dare la Semn și inițiator și membru al Societății „Transilvania”.

Opera sa începe cu „Istoria românilor” (14 volume, 1891-1902), „Istoria școalelor de la 1800-1864” (4 volume, 1892-1904) și „Domnia lui Ioan Caragea” (1897-1898). Urechia a lăsta posterității o serie de documente importante precum „Documente dintre 1769-1800” (1889), „Documente relative la anii 1800-1833” (1889), „Documente inedite din domnia lui Al. Moruzi” (1895) sau „Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierei lui Bandinus de la 1646 urmat de text, însoțit de acte și documente” (1895).

Proza creată de Urechia cuprinde volumele „Grinda de aur sau Prevederea unui părinte bun”, „Logofătul Baptiste Veveli” și „Coliba Măriucăi”, iar dramaturgia pe care a scris-o cuprinde ”Cum era ea?”, „Fidanțata imperatorului”, „”Vornicu Bucioc”, „Banul Mărăcine” și „Curtea lui Neagoe Vodă”.

Urechia a scris, de asemenea, și un studiu, „Schițe de istoria literaturii române” (1885).

Pentru activitatea sa excepțională, Urechia a fost recompensat cu Diploma de Onoare din partea Congresului Internațional de Orientalistică, „pentru servicii aduse operei internaționale” (1873), Diploma și bustul reprezentându-l pe V.A. Urechia (operă a sculptorului Wladimir Hegel), oferite în semn de recunoștință pentru „savanta sa activitate” din partea Institutului Etnografic din Paris (1878),

 „Marea medalie de bronz” a Institutului Etnografic din Paris, în semn de recunoștință pentru serviciile sale (1880), Ordinul „Coroana României”, în grad de „Mare ofițer”, conferit prin Decretul Regal nr. 1529 din 26 mai 1882, însemnele și brevetul de ofițer al ordinului „Legiunea de onoare” din partea Președintelui Republicii Franceze, Diploma de Onoare cl. I pentru pomicultură și arboricultură din partea Juriului General al Exposițiunei Cooperatorilor din Țară (1883), Premiul „H. Rădulescu” al Academiei Române pentru Istoria școalelor de la 1800-1864, în 4 volume (1890), Diploma de membru onorific al Consiliului Heraldic al Franței (1897) și Diploma „Viro clarissimo” oferită de către Conimbricensis Instituti Praeses Sociique, Vale (1900).

1. A. Urechia a murit la București, la 22 noiembrie 1901, la vârsta de 67 de ani.