Toma Caragiu s-a născut la 21 august 1925, la Hrupiști, în Grecia, într-o familie de aromâni. De la tatăl său, Nicolae Caragio, a învățat, conform spuselor sale, câtă demnitate are un om care-și păstrează tradițiile și cugetul curat, iar de la mama sa, Athina Papastere, a moștenit sensibilitatea.

La vârsta de trei ani, se mută, alături de părinții săi și sora sa, Matilda, din regiunea Kastoriei, din nordul Greciei, în Cadrilater, la Silistra, iar începând cu anul 1940, ajung în România, stabilindu-se, la Ploiești.

Aici, Toma Caragiu urmează cursurile Școlii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, este cooptat în trupa de teatru a liceului și scrie în revista unității de învățământ, „Frământări”.

În 1945 obține diploma de Bacalaureat, apoi, în condițiile în care părinții săi și-ar fi dorit să devină medic veterinar, se înscrie la facultatea de drept, dar o abandonează la scurtă vreme, pentru a se înscrie la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București, clasa Victor Ion Popa.

În anul 1948, pe vremea studenției, în anul III, se produce debutul său pe o scenă adevărată – scena Studioului Teatrului Național din Piața Amzei, când i se încredintează rolul unui scutier din „Toreadorul din Olmado” în regia lui Ion Șahighian.

Tot în perioada studenției, Toma Caragiu a adunat în jurul său alți artiști, alături de care a realiza spectacolul „Take, Ianke și Cadîr”, de V. I. Popa, pe care îl joacă, mai ales în vacanțe, la cinematograful „Modern” din Ploiești, apoi „Trandafirii roșii” de Zaharia Bârsan. Lua astfel naștere un nucleu teatral numit „Brigada culturală Prahova”, care în 1947 avea să se transforme în „Teatrul Sindicatelor Unite” și ulterior, în 1949, va deveni „Teatrul de Stat Ploiești”.

La 1 mai 1948 este angajat la Teatrului Național, iar un an mai târziu obține Diploma de absolvire a I.A.T.C.

A urmat apoi Școala de Ofițeri în Rezervă ai Armatei, iar la 1 aprilie 1951 este angajat la „Teatrul de Stat” din Constanța, unde joacă, printre alte roluri, pe Rică Venturiano în piesa „O noapte furtunoasă”, sau pe sergentul McDonald din „Vocea Americii” de Boris Lavreniov, în regia lui Ion Diacu.

În anul 1952 se căsătorește cu o colegă de teatru, Maria Bondar, o căsnicie nu tocmai fericită, însă cei doi aveau să adopte o fetiță, Maria (Doina) Caragiu. Cuplul avea să divorțeze în anul 1962.

În anul 1953, tânărul actor este numit în funcția de director al Teatrului de stat din Ploiești, poziție în care se va afla pentru următorii 12 ani. Pe scena teatrului prahovean, Toma Caragiu avea să interpreteze de-a lungul acestor ani, 34 de roluri. Printre acestea se află Truffaldino din „Slugă la doi stăpâni” (1954) de Carlo Goldoni, în regia lui Alexandru Braun, Figaro din „Nunta lui Figaro” (1955) de Beaumarchais, în regia lui Harry Eliad, Ianke din Tache, Ianke și Cadâr (1956), creația profesorului său de Conservator, în regia lui Traian Ciuculescu, Zmeul-Zmeilor din „Înșir-te mărgărite” (1958), de Victor Eftimiu, în regia lui Harry Eliad, Vulpoiu din „Răzvan și Vidra” (1959) de B. P. Hașdeu, sub bagheta lui Gigi Ionescu, Stancu Văratecu din „Poarta” (1959).

În 1955, Caragiu debuta în primul său film, care era și prima peliculă color de la noi, „Nufărul roșu”, în regia lui Gheorghe Tobias.

În anul 1963, Toma Caragiu se căsătorește cu Elena Bichman, tot actriță, aflată și ea la a doua căsnicie, după divorțul de actorul și dramaturgul Paul Ioachim.

În 1965, se transferă la București, unde este angajat ca actor al Teatrului „Lucia Sturza Bulandra”, primul rol aici fiind Macheath în „Opera de trei parale” de Bertolt Brecht, pe aceeași scenă aflându-se Clody Bertola, George Măruță, Rodica Tapalagă și Margareta Pâslaru.

În 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Toma Caragiu a demonstrat o dăruire excepțională pentru teatru care i-a adus titlul de „comic genial”, în anul 1969 și chiar de „cel mai bun actor român”, în anul 1971.

Teatrul “L.S. Bulandra” devine, așadar, locul unde-și va desfășura ultima și cea mai bogată etapă a carierei sale, în care a jucat în spectacole regizate de Liviu Ciulei, Lucian Pintilie sau Valeriu Moisescu. Aici, iar mai apoi la Teatrul Național și Teatrul de Comedie, Toma Caragiu a apărut pe scenă de peste două mii de ori, în douăzeci de piese diferite.

Toma Caragiu a realizat rolul Ion Cristea în „Sfântul Mitică Blajinul” (1966) de Aurel Baranga, rolul reporterului Romeo în „Ziariștii”, un rol care i-a adus actorului Premiul de Interpretare – 1971 din partea revistei „Teatrul”, Tipătescu în „O scrisoare pierdută” (1972) de I. L. Caragiale, Anton Antonovici în „Revizorul” (1972) de N. V. Gogol, colonelul Grigore Mârzacu, șef al Siguranței, din „Simfonia patetică” (1973), spectacol semnat și regizat de Aurel Baranga, Toma Hrisanide în „Interesul general” (1973), semnată și regizată tot de Aurel Baranga, sau în „Azilul de noapte” (1975) de Maxim Gorki, ultimul său rol fiind James Tyrone din „Lungul drum al zilei către noapte” (1976) de Eugene OʹNeill.

În 1975, Toma Caragiu devenea la Bulandra și regizor, asigurând punerea în scenă a piesei „Titanic Vals” de Tudor Mușatescu, cu Ștefan Bănică, Ileana Stana Ionescu, Tamara Buciuceanu și Valeria Marian în distribuție.

Din bogata sa filmografie, menționăm „Nu vreau să mă-nsor” (1961), în regia lui Manole Marcus, „Străzile au amintiri” (1962), regia Manole Marcus, „Haiducii” (1966), „B.D. la munte și la mare” (1971), „Ciprian Porumbescu” (1973), „Actorul și sălbaticii” (1975), „Operațiunea Monstrul” (1976), „Serenadă pentru etajul XII” (1976), în regia lui Carol Corfanta.

Remarcabile au fost sketch-urile televizate ale actorului, „Ai nai, pleci – n-ai nai, stai (1965), „N-ai pe cineva undeva?” (1966), „Un morcov pe adresa dvs.” (1967), „Fabula”, „Omul cu șopârla” (1971), „Moș Gerilă” sau „Așa-i în tenis” (1972) fiind printre cele mai cunoscute momente televizate ale sale, unele cu aluzii fine la regimul comunist.

Toma Caragiu a fost și un apropiat colaborator al Teatrului Național Radiofonic, unde a debutat în piesa „Douăsprezece lire” (1965) de James Matthew Barrie, în regia lui Mihai Zirra, în compania actrițelor Elvira Godeanu și Marcela Rusu. Au urmat alte 50 de piese cu participarea lui Toma Caragiu, printre care se află „Monopolul alcoolului” de I. L. Caragiale, regia David Esrig, „Femeile care omoară bărbații” (1968) de Michel Tonecki, regia Ion Vova, „Minunile Sfântului Sisoe” (1969) de George Topârceanu, „Riscurile celebrității” de Mark Twain, în 1970, regia Mihai Pascal, „Comisarul e băiat de treabă” (1972) de Georges Courtelaine.

Toma Caragiu a murit la doar 52 de ani, în plină putere artistică, sub dărâmăturile blocului în care locuia, în urma cutremurului din 4 martie 1977, împreună cu prietenul său, regizorul Alexandru Bocăneț. Cei doi sărbătoreau în acea seară finalizarea filmului „Gloria nu cîntă”, în care Toma Caragiu juca rolul principal, iar faptul că în urma seismului au decis să iasă din apartament, pe scări, le-a fost fatal. Toma Caragiu a fost înmormântat în Cimitirul Bellu, la 11 martie 1977.

Imediat după moartea tragică a artistului, soția sa Elena Caragiu a părăsit țara și s-a stabilit în Statele Unite ale Americii.

După moartea actorului, lumii i se dezvăluia și o latură aproape necunoscută a personalității sale remarcabile: poezii create de Toma Caragiu de-a lungul vieții, au fost publicate postum, sub îngrijirea lui Ion Cocora, în anul 1979.

Una dintre surorile marelui actor, Matilda Caragiu – Marioțeanu, a ajuns o respectată lingvistă, membră a Academiei Române, iar cealaltă soră, Geta Caragiu – Gheorghiță, a fost o talentată sculptoriță.

În amintirea marelui actor, sala de spectacole a Teatrului Bulandra îi poartă în prezent numele, la fel și teatrul din Ploiești.