Mircea cel Bătrân, sau Mircea cel Mare, s-a născut în anul 1355, fiind fiul lui Radu I, din dinastia Basarabilor, domn al Țării Românești între anii 1377 – 1383, și al doamnei Calinichia (doamna Ana sau Anca), a doua soție a lui Radu I și a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei.

Mircea cel Bătrân însemna, în fapt „Mircea cel Vechi” (adică din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, adică, în limbaj de cancelarie medievală, primul domnitor cunoscut cu acest nume. Fiindcă Țara Românească nu obișnuia să numeroteze domniile, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.

După moartea lui Dan I, fratele său după tată, Mircea îi ia locul pe tron, la 23 septembrie 1386, într-o perioadă în care Țara Românească se afla, pe de-o parte, în plin proces de dezvoltare, de consolidare a economiei, armatei, administrației și a Bisericii, iar pe de altă parte, se afla în fața tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, dar și ale Imperiului Otoman, aflat în plină extindere în Balcani.

Mircea cel Bătrân a întărit economia țării prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții iar Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea și este înzestrată cu arme și întărită prin cetăți ridicate în punctele strategice ale țării.

Un mare merit al domnitorului îl reprezintă număroasele biserici și mănăstiri construite pe întreg cuprinsul țării, viitoare centre de cultură, marcate prin activitatea de seamă a copiștilor și caligrafilor și prin întemeierea unor remarcabile școli de pictură religioasă. Trebuie spus, aici, că începând cu anul 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.

În plan extern, Mircea cel Bătrân a realizat alianțe solide menite să păstreze independența țării, mai ales cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, o relație care era bazată pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman.

În acest sens, la 7 martie 1395, tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu regele Sigismund conținea clauze reciproc avantajoase.

O altă alianță a fost încheiată cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din anul 1389 și, prin intermediul acestuia, încheia și o alianță cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei, îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în eventualitatea în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări.

Mircea a întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării, în scopul prevenirii expansiunii otomanilor.

Însă mai toate măsurile preventive, strategice, împotriva pericolului otoman, au fost sortite eșecului, mai ales după ce Mircea a intervenit în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării.

În anul 1395, Baiazid I „Fulgerul” a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate de circa 40.000 de soldați, Mircea cel Bătrân opunându-i o armată de doar 12.000 de soldați.

La 17 mai 1395, armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană în Bătălia de la Rovine, însă după o altă luptă dată lângă Argeș, Mircea pierde tronul și se retrage în Transilvania, în locul său otomanii instalându-l pe tron pe Vlad.

În 25 septembrie 1396, Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, încheie lamentabil cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar, după dezastrul de la Nicopole.

Abia după încă un an, și cu sprijinul militar al lui Sigismund de Luxemburg, Mircea își recucerește tronul, după bătălia de pe râul Ialomița.

În vara anului 1402, după înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk, la Ankara, a urmat o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, iar Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor, reușind, în anul 1404, să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea dar și să îl sprijine militar pe Musa Celebi, fiul lui Baiazid I, să devină sultan. După moartea acestuia, însă, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.

Pentru a evita ofensiva sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei, în anul 1415, un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur și a trimiterii, drept ostatic ca garanție, a unui fiu al său.

Mircea cel Bătrân a trecut la Domnul la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa de preț – care avea să servească drept necropolă domnească pentru familia sa – , la 4 februarie, într-un sarcofag de piatră construit după modelul celor apusene. I-a urmat, la conducerea Țării Românești, fiul său Mihail I.

Mănăstirea Cozia a fost construită pe vremea lui Mircea cel Bătrân, la îndemnul Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana, duhovnic al lui Mircea „întru cele Dumnezeiești”. Una dintre cele mai autentice nestemate ale arhitecturii bisericești autohtone, Mănăstirea Cozia înseamnă o moștenire spirituală și artistică neprețuită în istoria poporului român, în cei peste 600 de ani de la întemeiere, mii de călugări viețuind aici, iar dintre aceștia s-au detașat ierarhi ajunși în funcții importante, dar și oameni de cultură remarcabili.

La Mănăstirea Cozia a luat ființă prima școală de copiști și caligrafi din Țara Românească și tot acolo a trăit și primul imnograf român, Filotei, mare logofăt al Țării Românești.

Ansamblul mănăstiresc de la Cozia este situat la 3 km. nord de stațiunea balneo-climaterică Călimănești – Căciulata, pe malul drept al Văii Oltului, la aproximativ 20 de km. nord de orașul Râmnicu Vâlcea, având hramul „Sfânta Treime”.

Conform unei legende, se pare că la originea construirii mănăstirii se află o „arătare Dumnezeiască” care i s-ar fi dezvăluit voievodului Mircea cel Bătrân (Mircea cel Mare), domn al Țării Românești între anii 1386 și 1394 și 1397 – 1418, fiu al lui Radu I și fratele lui Dan I, căruia i-a urmat la tron.

Legenda spune că în timpul unui război pornit de Mircea împotriva ungurilor (sau împotriva otomanilor conform altor interpretări), și-a stabilit ca sediu al oștii un loc de pe Valea Oltului, denumit „Bivolarilor”. În timp ce dormea în cortul domnesc instalat pe pajiștea din fața muntelui, voievodul a avut un vis în care  i s-ar fi ivit o „arătare Dumnezeiască”, iar a doua zi, dis de dimineață, voievodul a hotărât ridicarea, pe acel loc, a unei mănăstiri.

Așadar, între anii 1387 – 1388, a avut loc ridicarea mănăstirii, un sprijin important în zidirea acestui sfânt lăcaș avându-l Nicodim, duhovnic al domnitorului și stareț al mănăstirilor Vodița și Tismana.

Pe o inscripție aflată la Cozia scrie că: „Această sfântă biserică, unde se prăznuiește hramul Prea Sfintei și Începătoarei de viață troițe, este zidită în temelie de blagocestivul răposatul Domn Io Mircea Voevod cel Bătrân”.

La 18 mai 1388 a avut loc slujba de sfințire a mănăstirii, ținută chiar de Nicodim, iar ca stareț a fost desemnat ieromonahul Gavriil, unul dintre ucenicii  sfântului de la Tismana.

Este interesant faptul că, inițial, denumirea lăcașului era „Mănăstirea Nucet”, de la cuvântul pecenego-cuman „Koz”, care înseamnă nucă, aluzie la caracterul regiunii, care era cunoscută datorită cultivării nucilor. Ulterior, mănăstirea a primit numele de „Cozia”, după denumire muntelui aflat în vecinătate.

Biserica mare a fost pictată în frescă, între anii 1390-1391.

În anul 1392, Filotei (sau Filos), mare logofăt al Țării Românești în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, un om învățat și bun cunoscător al limbilor greacă și slavonă, renunță la dregătorie și la cele pământești, luând calea slujirii lui Hristos, călugărindu-se la Mănăstirea Cozia, sub îndrumarea egumenului Gavriil. Aici Filotei deprinde nevoința și rânduiala slujbelor bisericești, ajungând protopsalt și primul dascăl și caligraf în obștea mănăstirilor Cozia și Cotmeana.

În 4 aprilie 1395, Mircea cel Bătrân a înzestrat Mănăstirea Cozia cu două clopote.

Între anii 1395 și 1396, la Cozia s-a realizat o capodoperă a broderiei liturgice bizantine, călugării de aici țesând pe mătase, cu fire din argint și argint aurit, un epitaf de o frumusețe aparte, cu tema „Plângerea”, reprezentându-l pe Iisus întins pe „piatra ungerii”, alături de Maica Domnului și Sfântul Ioan Teologul și de patru îngeri. În limba slavonă, în chenar se află inscripția ce reproduce troparul din Sâmbăta Mare de la Liturghia Sfântului Vasile: „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească; că Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor și merg înaintea Lui cetele îngerești, cu toată căpetenia și puterea, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, fețele acoperind și cântând cântarea: Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Trebuie spus că acest epitaf de o valoare excepțională s-a păstrat până în zilele noastre, fiind expus la Muzeul Național de Artă al României.

În luna mai 1413, Mihail voievod, fiul lui Mircea cel Batrân, dăruiește Coziei încă un clopot.

Monahul Filotei întemeiază, la 1415, la Cozia, prima școală de caligrafi și copiști din Țara Românească, fiind dascăl al călugărilor de pe Valea Oltului, alături de starețul Sofronie. Filotei este și autorul unei opere denumite „Pripeale” (sau „Mărimuri”), în fapt o colecție de imnuri de laudă în cinstea marilor sfinți, care se cântă la slujba privegherii în mănăstiri. Opera avea să se răspândească, în secolele XV-XVIII, în mai toate Bisericile Ortodoxe din Peninsula Balcanică, spre lauda lui Dumnezeu și a sfinților Săi.

Tot în anul 1415, la 28 martie, printr-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân, mănăstirii Cozia i s-a dăruit „vama de la Genune” adică administrarea punctului de hotar dintre Transilvania și Țara Românească, un punct aflat astăzi pe teritoriul comunei Râu Vadului, sat Câinenii Mici, jud. Vâlcea.

La 31 ianuarie 1418, Mircea cel Bătrân trece la cele veșnice, fiind înmormântat, conform dorinței sale, la Mănăstirea Cozia.

În anul 1517, Neagoe Basarab, domn al Țării Românești între anii 1512-1521, a reparat clădirile și biserica, înzestrând-o cu icoane și mai frumoase și tot în această perioadă se construiește un bazin de apă cu fântână arteziană în mijloc – denumit  havuz – și o cișmea.

În anul 1520, Gavriil Protul descrie mănăstirea, în Viața Sfântului Nifon, în care se arată că: “Aceia mânăstire avea locuri fără gâlceavă și alese, de petrecere călugărească, departe de lume și era plină de toate bunătățile, cu munți mari și cu văi, îngrădită și ocolită cu un râu mare și izvoare mari și munte împrejurul ei. Și are toată hrana călugărească, pomi și livezi și nuci și alți pomi roditori, fără număr, vii și grădini, și acolo cură apă pucioasă… am văzut cu achii noștri acel loc și i-am zis pământul făgăduinței”.

În perioada domniei lui Mihnea al II-lea Turcitul în Țara Românească, adică între anii 1577-1583 și 1585-1591, s-a reabilitat paraclisul construit lângă biserică, care avea hramul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ansamblul monastic a fost, din nou, refăcut, fiind recondiționate picturile din naosul și altarul bisericii, de către zugravul Preda și cei trei fii ai săi, iar alți trei zugravi – Andrei, Constantin și Gheorghe – au pictat pridvorul.

În anul 1657, la 20 iunie, are loc vizita la Monăstirea Cozia, a lui Paul de Alep, ucenic, arhidiacon și secretar al Patriarhului Macarie al Antiohiei, care descrie astfel așezarea: „Cozia, este o clădire întărită și măreață, înălțată pe marginea unui râu, dar înconjurată de piscuri înalte și impunătoare, iar golurile dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare, căci acest loc binecuvântat se află (ca) într-o covată la marginea Țării (Românești) și la marginea Țării Ungurești, atât la miazănoapte cât la apus, cale de două zile de călătorie. Drumul către această din urmă este prin spatele munților de miazăzi; este extrem de greu și cu neputință de străbătut (cu carul) cu boi.”

Tot în această perioadă, în anul 1696, Mardarie Cozianul a alcătuit un „Lexicon” slavo-român necesar școlii mănăstirești, îar în anul 1772, școala de la Cozia este menționată de Arhimandritul Ghenadie, care scria că venit la Cozia „din mică copilărie”, ca să „învețe și carte”.

În anul 1821, pe vremea în care la Cozia era egumen Teodosie Mărgărit Arhimandritul, Alexandru Ipsilanti s-a refugiat la aici după înfrângerile succesive suferite de eteriști. Turcii l-au urmărit, iar ctitoria lui Mircea cel Bătrân a fost asediată și avariată grav, clopotnița a fost devastată, dar turcii nu au furat clopotele, limitându-se la căutarea „tainiței” – o încăpere secretă în care erau depozitate valorile mănăstirii în caz de asediu. Însă egumenul Teodosie avusese grijă să pună la adăpost toate valorile Coziei în casa vămii împărătești de la Lazaret, iar alte 14 lăzi cu odoare sfinte au fost date pentru păstrare preotului din Boița.

În secolul al XIX-lea, au fost reconstruite chiliile de pe latura vestică a mănăstirii și au fost reclădite pavilioanele din față, însă în anii următori toată această muncă de refacere a ansamblului au fost în zadar, iar către începutul secolului XX sfîntul lăcaș a fost practic desființat, devenind pe rând, temniță – începând cu anul 1880, apoi azil – din anul 1893 și cazarmă, iar pe perioada Primului Război Mondial, biserica a fost transformată în … grajd pentru cai.

Despre desființarea mănăstirii și transformarea ei în temniță, scria cu mânie însuși Mihai Eminescu, care la 12 septembrie 1882 așternea câteva rânduri extrem de tăioase în ziarul Timpul: „Cozia, unde e îmormântat Mircea I, cel mai mare domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia unde e îmormântată familia lui Mihai vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal ca vechime, cu țara – ce-a devenit aceasta? Pușcărie !”.

În anul 1903, arhitectul Petre Antonescu subliniază pentru prima dată importanța edificiului bisericesc de la Cozia, arătând că acesta „reprezintă tranziția între stilul bizantin copiat exact la noi după acela al bisericilor grecești din veacul al XIII-lea (Teotocos din Constantinopol și Sfinții Apostoli din Salonic) și între stilul bizantin împământenit cu totul în țara românească”.

Începând cu anul 1928, mănăstirea a intrat din nou într-un amplu proces de restaurare, iar în anul 1936, mormântul voievodului Mircea cel Bătrn a fost acoperit cu o nouă piatră funerară, pe care au fost așternute cuvintele lui Iorga: “Aici odihnește binecinstitorul și de Hristos iubitorul Mircea (…) ctitor al acestui sfânt locaș. A trecut la cele veșnice la 31 ianuarie 1418.” La 15 mai 1938, piatra de mormânt a fost înlocuită cu o alta, adusă din Bulgaria, pe care scrie: “Aici odihnesc rămașițele lui Mircea, Domnul Țării Românești, adormit în anul 1418.”

Din punct de vedere arhitectural, curtea mănăstirii este delimitată de ziduri groase din piatră, la colțuri aflându-se turnuri de apărare, chiliile aveau în față galerii și pridvoare, iar în fața bisericii, pe deal, și de jur-împrejurul mănăstirii, se desfășoară livezi, vii, imașuri și păduri care aparțin călugărilor.

Biserica Mănăstirii Cozia are un plan trilobat, fiind realizată din blocuri mari de piatră și cărămidă, fațadele sculptate fiind inspirate din arhitectura lăcașurilor de la Ravanița și Krusevaț din zona Moravia, din Serbia.

Pronaosul bisericii păsetrază încă fragmente din pictura bizantină originală, iar interiorul are ca elemente definitorii tinda cu trei arcade, plafonată de o boltă sferică.

La intrarea în biserică se află fresce realizate de artiști sârbi, iar figurile celor doi arhangheli, Gavriil și Mihail, zugrăviți în dreapta și în stânga ușii ce dă spre choră, sunt considerate printre cele mai frumoase picturi din bisericile românești.

În partea de miazăzi a pronaosului este zugrăvit chipul Sfântului Nicodim de la Tismana, iar în naos este pictat portretul ctitorului Mircea cel Bătrân, dezvăluit în costum de cavaler cruciat, ținând în mâini macheta Mănăstirii Cozia, avându-l alături pe fiul său, Mihail, care i-a fost, începând cu anul 1408, asociat la domnie.

În pronaosul Mănăstirii Cozia se găsesc mormintele voievodului Mircea și al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugărită dupa moartea fiului ei, asasinat la Câmpia Turzii, la 9 august 1601.

Pe latura estică a mănăstirii a fost amenajat un muzeu, în care sunt expuse monede, tipărituri vechi, obiecte și podoabe de cult, remarcându-se Evanghelia lui Varlaam din anul 1644 și Psaltirea în versuri, a lui Dosoftei, din anul 1673.

Peste drum de Mănăstirea Cozia se află bolnița, închinată Sfinților Apostoli, care a fost zidită între anii 1542-1543, de către voievodul Petru de la Argeș, numit și Radu Paisie, interesant fiind că pictura originală se păstrează până astăzi. În perioada 1880-1920, cât timp biserica mănăstirii a fost grajd iar ansamblul mănăstiresc a fost temniță, azil sau cazarmă, obștea mănăstirii a locuit în jurul acestei biserici, tot aici fiind săvârșite și sfintele slujbe.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat și un alt eveniment legat de istoria mănăstirii, „Pacea de la Cozia”, care a pus capăt celei de-a cincea mineriade postdecembriste, în 22 ianuarie 1999, după Bătălia de la Costești, în care jandarmii au fost umiliți, după care ortacii conduși de Miron Cosma au ajuns la Râmnicu-Vâlcea și după ce președintele Emil Constantinescu a instaurat starea de urgență, care a determinat poziționarea de transportoare și tancuri ale armatei pe Dealul Negru, pentru a bloca accesul spre Pitești.

Atunci premierul Radu Vasile a mers la negocieri, la Mănăstirea Cozia și după 4 ore de discuții cu liderul lor, Miron Cozma, în prezența PS Ioan Selejan, episcopul Harghitei și Covasnei, s-a decis renunțarea la închiderea a două mine, neînceperea urmăririi penale a liderilor minerilor și intoarcearea acestora în mină, un fapt inedit fiind fuga premierului pe geamul bucătăriei mănăstirii, pentru a scăpa de întrebările ziariștilor. Se știe că după finalizarea negocierilor, Radu Vasile și Miron Cozma au părăsit sala de oaspeți a Mănăstirii Cozia, și au mers să se roage împreună la altarul mănăstirii și să aprindă o lumânare.

Autor: Răzvan Moceanu

Sursa: Rador