PORTRET | Grogoraş Dinicu – violonist legendar, ultimul lăutar al Bucureştiului boem

  • 03 Aprilie 2017 09:41
PORTRET | Grogoraş Dinicu – violonist legendar, ultimul lăutar al Bucureştiului boem

Luni, 3 aprilie, se împlinesc 128 de ani de la naşterea lui Grogoraş Dinicu, excepţional violonist, care s-a remarcat în perioada interbelică prin originalitatea interpretării vechilor partituri ale muzicii lăutăreşti, dar şi prin tehnica instrumentală strălucitoare, calităţi care i-au adus faima pe plan mondial. Grigoraş Dinicu are meritul de a fi desfiinţat orice hotar între muzica clasică şi cea populară şi de a fi făcut legătura între mahala şi burghezie, aducând sonorităţile horelor, doinelor şi cântecelor muzicii lăutăreşti de la periferia oraşului, unde erau în parte uitate, adaptându-le şi prezentându-le pe cele mai prestigioase scene ale lumii, începând cu cea a Ateneului Român, dar şi pe undele radioului.

Grigoraş Dinicu s-a născut la 3 aprilie 1889, la Bucureşti, într-o casă modestă aflată pe strada Sfinţilor nr. 41, în cartierul de lăutari Scaune, căruia i se mai spunea și “raiul junghinoşilor”, fiind botezat astfel de un ofițer după ce iapa lui nimerise o groapă și-și rupsese piciorul, scrie Rador.

Părinţii săi au fost Ionică Dinicu, un cunoscut lăutar aplaudat pe scenele din Bucureşti, Paris sau Moscova, iar mama sa, Elena Dinicu, a fost fiica fostului celebru naist Angheluş Dinicu şi soră a violoncelistului Dimitrie Dinicu, absolvent al Academiei de Muzică din Viena şi dirijor – până în 1920 – al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instrucţiunii Publice. Mama sa se ocupa mai ales de cafeneua pe care o deshisese în mahalaua Scaune – numită astfel din cauza unor butuci cărora li se spunea “scaune”, întinşi de măcelari de-a lungul gârliţei Bucureştioara -, ce cuprindea străzile Caimatei, Sfinţilor, Teilor, Bolintineanu, Melodiei şi Speranţei.

La acea vreme, capitala era împărţită în mahalale, fiecare fiind cunoscută după cei mai importanţi locuitori ai săi, dar şi după construcţiile şi activităţile din zonă. Aşadar lăutarii aveau mahalaua lor, străzile lor, chiar şi cimitirul lor.

Cronicile vremii descriau cartierul Scaune ca fiind „mahalaua situată la marginea orașului, deoparte și de alta a Bucureștioarei, râul unde consoartele lăutarilor își spălau copii plini de râie și păduchi, cu ulicioare încărcate de arbori stufoși, iar în casele de chirpici spoite cu var, cu perdele de iederă pe streaşină și iarba înaltă la temelie, lăutarii trăiau ca într-o mare familie”. Ziua, aceştia „vegetau”, iar noaptea mergeau să cânte pe unde aveau angajamente, până în zori, vara cutreierau ţara cu taraful, mânaţi de dorul câştigului, iar iarna cântau prin bodegi, mustării sau cafenele bucureștene.

Pe străzile “Camaiata” şi “Sfinţilor” se aflau cinci cafenele lăutăreşti, iar una dintre acestea era a familiei Ion Dinicu, lăutarul care provenea dintr-o familie de cobzari, scripcari, naiști, țambalagii. Soția sa, patroana localului “La Dinicu”, vindea mâncare, bere la sticlă, grătare şi mititei cum doar la Iordache din strada “Covaci” se mai găseau.

În primii ani de şcoală, Grigoraş cântă alături de ceilalţi copii de lăutari, în corul de copii al Bisericii “Scaunele Vechi”, iar pimele lecţii de vioară le pracurge împreună cu Moș Zamfir, primul său profesor din mahala, de la care a învăţat să cânte partituri precum Doina haiducului, Lume, lume, soro lume, Arde foc în Bucureşti şi chiar Ciocârlia. Moş Zamfir, hâtru din fire, spunea: „Cu muzica e altă poveste. N-o poţi iubi fără puţină taină. Dacă o pui pe note şi le ţii orbeşte podoaba lor, atunci cânţi numai ce vezi pe hârtie, nu ce-ţi spune inima. Ai să-i strici auzul şi simţirea, dacă-l dai la Conservator. Omul se naşte cu darul iscusinţei sale de la natură. Oleacă de ureche, oleacă de ţinere de minte şi meşteşug, lăutaru bun e gata”…

În toamna anului 1902, Grigoraş este înscris totuşi la cursurile Conservatorului de Muzică din Bucureşti, la clasa de vioară şi compoziţie, unde i-a avut ca profesori pe Carl Flesch – celebrul violonist maghiar, profesor în acea perioadă la conservatorul bucureştean – , Rudolf Malcher şi Gh. A. Dinicu.

Din acei ani datează şi o întâmplare cu iz de snoavă: din dorinţa de a câştiga ceva bani pentru a-şi ajuta familia, Grigoraş Dinicu se angajează în secret la un spectacol de pantomimă de La Moşi, sperând sa nu fie descoprit. Doar că, Dumitru Dinicu şi Carl Flesch se duc într-o zi să vadă pantomima, iar din spatele mimului care-şi făcea numărul, se aude o vioară adevărată, iar Carl Flesch îl recunoaşte pe Grigoraş, şi-l exmatriculează, însă, pe de altă parte, acelaşi Carl Flesch îl pregăteşte în particular, iar Grigoraş Dinicu trece anul…

În anul 1906 şi-a finalizat studiile „cum laudae”, cu premiul întâi, la susţinerea examenului de diplomă, desfăşurat pe scena Ateneului Român, interpretând unul dintre concertele pentru vioară ale lui Paganini, dar şi celebra compoziție proprie, „Hora Staccato” – creată chiar în acel an – , în cadrul unuia din bis-urile solicitate de asistenţă.

Din cauza condiţiilor materiale precare ale familiei, Grogoraş începe să cânte la manifestări precum Târgul Moşilor din Bucureşti sau prin localurile de la Şosea, unde devine şef de taraf, ori la celebrul local “Gambrinus”, câştigându-şi singur existenţa.

Răscoalele țărănești din anul 1907 au îngrozit populaţia, astfel că mai toți clienții de bază ai resturantelor de odinioară s-au rărit, iar viaţa comercială din localuri a intrat într-o perioadă de stagnare. Mai mult, Grigoraș Dinicu, tânăr şi neexperimentat, nu a putut rezista generației mai vârstnice de lăutari, care au acaparat efectiv cele câteva restaurante dispuse să întrețină un taraf.

Au urmat doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucţiunii Publice, după care Dinicu a fost promovat în calitate de solist – concertist, interpretând concerte de vioară semnate de Bach, Beethoven, Bruch, sau Bartholdy.

În noile condiţii materiale, Dinicu continuă să studieze cu reputaţi profesori de vioară – precum Vasile Filip şi Cecilia Niţulescu – Lupu, reuşind să aprofundeze partituri „grele” ale repertoriului internaţional.

În anul 1910, după moartea mamei sale, Grigoraș exersa ore în şir piese de Bach, Paganini, Beethoven, iar pentru a face timpul să treacă mai uşor și să uite de necaz, se apucă de jucat cărți. La o astfel de partidă o cunoaşte pe Aurelia, o blondă cu ochi albaştri cu care se va căsători, şi care avea să îi dăruiască un fiu.

În anul 1913 semnează un contract cu Restaurantul „Enescu”, pe care avea să îl onoreze în următorii 22 de ani. În acest loc îşi dădeau întâlnire toţi marii iubitori de muzică, printre care se numărau şi figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, dar şi mari solişti ai lumii, care fiind în trecere prin Bucureşti, veneau să asculte sunetul profund al viorii lui Grigoraş Dinicu, fie că interpreta muzică populară, cafe-concert sau piese din repertoriul clasic.

Se spune că Dinicu ajunsese să cunoască cele mai ascunse preferințe ale clienților, față de care se simțea dator să le satisfacă, nu doar din interes, ci din dorința sinceră de a-și câștiga noi și devotați admiratori.

Aici l-au ascultat George Enescu, scriitorii Victor Eftimiu şi I. Al. Brătescu-Voineşti, artistul Tony Bulandra, sau omul politic Victor Filotti, care avea să îl invite pe Grigoraş la Budapesta unde i l-a prezentat celui mai renumit lăutar al Ungariei, “Prinţul Lăutarilor”, Lacz Laczi. Acesta l-a ascultatat pe Dinicu, afirmând: ”Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor”.

În perioada Primului Război Mondial, a urmat modelul celui mai mare muzician român, George Enescu, şi a cântat în spitalele în care erau îngrijiţi răniţii din confruntare, alinându-le în parte suferinţele. În acea perioadă, Dinicu afirma: „Am format astfel o echipă artistică cu care în tot timpul războiului am cântat pe front și în orașele din napoia frontului, pentru opere de binefacere. Am cântat foarte mult în spitale la căpătâiul răniților, Aici cântam din tot sufletul meu. Și când arcușul aluneca pe strună, plângeam și eu.”

Grigoraş Dinicu a cântat şi la Grădina Alcazar, unde îl cunoaște pe Georges Boulanger, Ghiţă Bulencea, pe numele său real, un membru din familia vestiţilor lăutari Pantazi, de la Tulcea, care se bucura de o mare preţuire ca violonist şi compozitor în Franţa şi Germania.

În anii care au urmat, 1920 – 1923, Dinicu participă, alături de taraful său, la numeroase turnee internaţionale, fiind aplaudat în restaurante sau pe scene din Monte Carlo, Paris, sau Londra, în Austria, Polonia, Germania, sau SUA.

Boulanger este cel care avea să îl introducă pe Dinicu în lumea pariziană, unde a fost declarat cel mai mare cântăreţ al muzicii populare şi de “café-concert” şi unde Pierre Mac Orlan, Roland Dorgeles, Pierre Benoit, sau Sacha Ghitry, au fost doar câţiva dintre artiştii legendari care au venit să-i asculte muzica.

La Londra, spre exemplu, are parte de un contract fabulos, concertând la Green-Park Hotel, la recomandarea violonistului Mischa Elman. Concertul său era anunţat pe o firmă luminoasă impresionantă pe care scria „Grigoraş Dinicu, prinţul muzicii populare româneşti”. Plublicul londonez avea să fie fascinat de prestaţia românului, partituri muzicale mondiale sau vestita Ciocârlie fiind interpretate magistral, şi aplaudate îndelung.

După unul din concertele pe care le-a susţinut la Paris, la Hotelul Ambasador, mişcat de interpretarea excelentă a “Ciocârliei”, celebrul violonist american, Jascha Heifetz (1901 – 1987) i-a cerut permisiunea să transcrie Hora Stacatto, drept piesă de concert, pe care marele muzician american avea să o prezinte, cu deosebit succes, în anul 1932, în cadrul unui concert susţinut la Viena cu prilejul sărbătoririi a 200 de ani de la naşterea lui Haydn.

Încă din primul an de existenţă a radioului, la 20 decembrie 1928, taraful violonistului Grigoraş Dinicu s-a auzit la microfon, iar în mai 1934, acesta a debutat ca solist al Orchestrei Radio, sub conducerea lui Ionel Perlea în Concertul de vioară de Max Bruch. De atunci până la apusul carierei radioul avea să-i devină un partener artistic de nădejde.

Revista Radiofonia, din 26 noiembrie 1933, nota că: “Taraful Radio de curând înfiinţat s-a dovedit a fi binevenit, căci oferă publicului prilejul să asculte muzica populară românească sub înfăţişarea ei cea mai reprezentativă. Dl. Grigoraş Dinicu este prea-cunoscut…”

În toamna anului 1932, se stingea din viaţă un alt celebru lăutar, slătineanul Nicolae Buică, iar drept mulţumire pentru sprijinul acordat de Grigoraş Dinicu la înmormântare, familia lui Buică a intenţionat să-i facă acestuia cadou vioara la care cântase defunctul lăutar. Grigoraş Dinicu, fire generoasă, a cumpărat însă vioara la un preţ mare, apreciat la costul unei case. Instrumentul era o piesă rară, realizat cu aproape două secole în urmă, dintr-un lemn aparte, care dădea o rezonanţă extrem de clară, de către Sebastian Klotz (1696-1775), un cunoscut fabricant de viori de origine germană, în atelierul său diin Mittenwald. De atunci, vioara lui Buică a devenit nelipsită din concertele lui Grigoraş Dinicu.

După revenirea sa în ţară, în anul 1932, violonistul concertist Grigoraş Dinicu este programat în următorii cinci ani în calitate de solist pe scena Ateneului Român. În compania filarmonicii bucureştene, sub conducerea eminentului şef de orchestră George Georgescu, dar şi împreună cu Orchestra Radio – dirijori Alfred Alesandrescu şi Egizio Massini, a interpretat concertele pentru vioară semnate de Bartholdy, Beethoven, Brahms, Bruch. Alături de concert-maestrul Filarmonicii bucureştene, violonistul Alexandru Teodorescu, a interpretat Dublul concert în re minor, sub bagheta aceluiaşi şef de orchestră, Ionel Perlea – în februarie 1936, iar în luna mai a aceluiaşi an interpretează, sub bagheta lui Ionel Perlea, Concertul în re minor de Henry Wieniawski, acesta fiind la fel de bine primit de public.

În anul 1937 Grigoraş Dinicu este invitat, împreună cu Fănică Luca, să cânte în cadrul Expoziţiei internaţionale de la Paris unde, seară de seară, a încântat miile de vizitatori care au vizitat pavilionul României.

După revenirea în ţară, îşi reia activitatea la restaurantul „Continental”, iar în planul muzicii clasice, devine concert-maestru al Orchestrei Simfonice „Pro Arte”, un ansamblu format din 80 de instrumentişti.

În anul 1939 această formație simfonică îl sărbătoreşte printr-un concert festiv cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani, violonistul interpretând Concertul în Mi major de J.S. Bach şi Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră de L. van Beethoven.

Tot în anul 1939 particpă, alături de formaţia sa, de Fănică Luca şi de Maria Tănase, la Expoziţia Mondială de la New York, unde a încântat publicul american timp de patru luni şi unde a cântat şi la restaurantul lui Jean Filipescu, loc în care au venit să îl asculte personalităţi precum Marlene Dietrich, Errol Flynn sau Miriam Hopkins.

PORTRET | Grogoraş Dinicu – violonist legendar, ultimul lăutar al Bucureştiului boem

În perioada premergătoare deschiderii expoziţiei de la New York, a avut loc, la iniţiativa lui Dimitrie Gusti, prima emisune pentru America a Radio Bucureşti, duminică 12 februarie 1939, iar programul a cuprins Orchestra Radio, corul Carmen, taraful Grigoraş Dinicu, solişti ai Operei Române şi Maria Tănase, în timp ce mesajul de salut rostit de Carol al II-lea a fost redifuzat prin circa 400 de staţii de radio din întreaga lume.

Revista “Radio Adevărul” din 19 februarie 1939, menţiona: “Duminică 12 februarie, la ora 8.30, posturile noastre de radio au transmis Ora Românească pentru America, organizată de Comisariatul general al României pentru Expoziţia universală din New York 1939, în colaborare cu Societatea noastră de Radiodifuziune (…). Emisiunea de duminica trecută constitue, fără exagerare, un eveniment epocal (…). Se cuvine să relevăm calitatea excepţională a programului muzical difuzat în cadrul Orei Româneşti. Alegerea cântecelor populare şi a interpreţilor muzicali denotă o competenţă remarcabilă. Ni s-a oferit un şirag alcătuit din mici juvaeruri: tot ce avem mai bun şi mai caracteristic pe acest tărâm. Publicul internaţional a avut prilejul să înţeleagă sufletul românesc ascultându-i melodiile de voioşie şi de jale, de duioşie (…). Orchestra Radio, Corul “Carmen”, domnul Grigoraş Dinicu, doamnele Valentina Creţoiu, Evantia Costinescu, Maria Tănase şi domnul G. Folescu au fost astfel cei mai preţioşi mesageri ai României în lumea largă”.

grigoras dinicuLa 14 ianuarie 1940, după ce realizase zeci de emisiuni de muzică populară la radio, Grigoraș Dinicu a apărut de data aceasta ca solist al Orchestrei Simfonice Radio, sub conducerea regretatului Alfred Alessandrescu, pentru a readuce în faţa admiratorilor săi Concertul în sol minor de Max Bruch.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Grigoraş Dinicu fost prezent, alături de orchestra sa, în spitalele în care erau îngrijiţi răniţii, dar a participat şi la numeroase concerte de binefacere, alături de alţi mari artişti ai ţării, precum Constantin Tănase, Vasile Vasilache, sau Maria Tănase.

În anul 1943, participă la un turneu în Turcia, La Ankara şi Istanbul, unde cunoaşte, ca peste tot în lume, un succes extraordinar, însă, posibil din cauza epuizării fizice, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia rămâne cu sechele, mai ales pe partea stângă a corpului. Chiar dacă mişcarile cu mâna stângă devin complicate, iar vioara însăşi pare că devine un inamic, după revenirea în ţară şi o perioadă de refacere, a continuat să cânte la Restaurantul “Modern” din Sărindar.

În anul 1946 l-a întâlnit pe celebrul violonist Yehudi Menuhin, pentru care a cântat, pentru ultima dată, “Ciocârlia”.

După instaurarea „regimului de democrație populară”, Grigoraș Dinicu a continuat să militeze pentru propagarea cântecului popular, a lucrat la reorganizarea Sindicatului Artiștilor Instrumentiști, a însuflețit cu arcușul său marile manifestații populare şi a sprijinit din răsputeri organizarea unei formații centrale de lângă Institutul de Folclor.

La 23 aprilie 1947, Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști a organizat la Ateneul Român un concert aniversar pentru împlinirea a 40 de ani de activitate a lui Grigoraş Dinicu.

Tot în anul 1947 i se descoperă o boală incurabilă, cancer la laringe, suferă o intervenţie chirurgicală, iar la 5 august 1948 părăseşte spitalul, însă nu avea voie să mai vorbească și se înțelegea cu ceilalţi prin scris. Era oarecum întremat fizic și era încurajat de mulțimea admiratorilor, iar Grigoraș Dinicu a revenit cu vioara în diferite formații care-l primeau ca „secundaș”, simţindu-se dorința mare a colegilor de breaslă de a-l simți în mijlocul lor, deși nu mai rămăsese aproape nimic din tehnica sa fantastică de odinioară.

La scurtă vreme boala sa revidivează, fiind necesară o altă operație, însă cancerul laringelui nu mai avea leac. A plecat la Domnul, la 27 martie 1949.

Este înhumat la cimitirul “Pătrunjel” (“Reînvierea”, în zilele noastre, locul în care îşi găsesc odihna de veci mari lăutari ai ţării), la slujba de înmormântare fiind prezenţi toţi lăutarii renumiţi ai ţării.

Vioara lui Buică trebuia să îl însoţesacă pe ultiimul drum pe Grigoraş Dinicu, marele muzician care uimise lumea prin talentul şi priceperea sa materializate pe strunele acestei viori. Onoarea de a cânta cu această vioară pentru ultima dată pentru Dinicu, urma să aparţină lui Ion Voicu, iar „Zigeunerrweiise”, trebuia să răsune, la dorinţa lui Grigoraş, peste mulţimea de oameni care se revărsa parcă fără întrerupere pe aleile cimitirului Pătrunjel. Doar că mulţimea care se înghesuia aproape că l-a strivit pe Voicu, acesta abia apucând să salveze, în siguranţă, valorosul instrument. Însă, orchestra populară “Barbu Lăutaru”, condusă de Ionel Budişteanu, prezentă la funeralii, a interpretat Hora Staccato, compoziţia sa care a impresionat publicul şi o seamă de personalităţi muzicale din întreaga lume.

Pentru realizarile sale muzicale remarcabile, Grigoraş Dinicu a primit mai multe premii şi distincţii, precum Coroana României în grad de ofiţer – în anul 1927, Medalia Bene – Merenti – 1930, Steaua României în grad de cavaler – în 1932, titlul de Ofiţer al Academiei Franceze – 1933, Ordinul Meritul Cultural – 1936 şi Oficier d’instruction Publique – în anul 1937.

Se poate spune că de la Grigoraş Dinicu şi generaţia sa de lăutari, încoace, s-a realizat trecerea de la lăutăria spontană, „după ureche”, la muzica înţeleasă ca artă pură, interpretată în mod profesionist de lăutari şi muzicieni de elită, iar Hora staccato este capodopera sonoră care l-a făcut celebru pe Grigoraş Dinicu, şi datorită acesteia numele artistului român ajungând în toate dicţionarele şi enciclopediile muzicale.

Istoria muzicii româneşti este presărată cu nume şi poveşti pline de farmec ale unor lăutari celebri, care au încântat auzul bucureştenilor, şi nu numai, printre cei care au cântat în grădinile de vară ale Bucureştiului boem de altădată, de dor sau de jale, de voie bună sau de tristeţe, aflându-se şi Grigoraş Dinicu, un artist care s-a bucurat de aprecierea şi de dragostea publicului larg precum şi de consideraţia celor mai de seamă muzicieni ai noştri şi din întreaga lume.

 

Tags

Alte Noutati

LIVE: Bună dimineața, România!
Meteo Chişinău
0 °C
cer fragmentat
Umiditate:77 %
Vint:3,1 m/s
Tue
7 °C
Wed
7 °C
Thu
6 °C
Fri
5 °C
Sat
5 °C

Curs oficial BNM 17 Februarie 2020

MDL RATĂ TREND
EUR 19.1655 -0.0623
USD 17.6844 -0.0200
RON 4.0185 -0.0169
UAH 0.7227 -0.0010
RUB 0.2783 0.0002
Arhivă Radio Chișinău