Grigoraș Dinicu s-a născut la 3 aprilie 1889, la București, într-o casă modestă aflată pe strada Sfinților nr. 41, în cartierul de lăutari Scaune, căruia i se mai spunea și “raiul junghinoșilor”, fiind botezat astfel de un ofițer după ce iapa lui nimerise o groapă și-și rupsese piciorul, scrie Rador.

Părinții săi au fost Ionică Dinicu, un cunoscut lăutar aplaudat pe scenele din București, Paris sau Moscova, iar mama sa, Elena Dinicu, a fost fiica fostului celebru naist Angheluș Dinicu și soră a violoncelistului Dimitrie Dinicu, absolvent al Academiei de Muzică din Viena și dirijor – până în 1920 – al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instrucțiunii Publice. Mama sa se ocupa mai ales de cafeneua pe care o deshisese în mahalaua Scaune – numită astfel din cauza unor butuci cărora li se spunea “scaune”, întinși de măcelari de-a lungul gârliței Bucureștioara -, ce cuprindea străzile Caimatei, Sfinților, Teilor, Bolintineanu, Melodiei și Speranței.

La acea vreme, capitala era împărțită în mahalale, fiecare fiind cunoscută după cei mai importanți locuitori ai săi, dar și după construcțiile și activitățile din zonă. Așadar lăutarii aveau mahalaua lor, străzile lor, chiar și cimitirul lor.

Cronicile vremii descriau cartierul Scaune ca fiind „mahalaua situată la marginea orașului, deoparte și de alta a Bucureștioarei, râul unde consoartele lăutarilor își spălau copii plini de râie și păduchi, cu ulicioare încărcate de arbori stufoși, iar în casele de chirpici spoite cu var, cu perdele de iederă pe streașină și iarba înaltă la temelie, lăutarii trăiau ca într-o mare familie”. Ziua, aceștia „vegetau”, iar noaptea mergeau să cânte pe unde aveau angajamente, până în zori, vara cutreierau țara cu taraful, mânați de dorul câștigului, iar iarna cântau prin bodegi, mustării sau cafenele bucureștene.

Pe străzile “Camaiata” și “Sfinților” se aflau cinci cafenele lăutărești, iar una dintre acestea era a familiei Ion Dinicu, lăutarul care provenea dintr-o familie de cobzari, scripcari, naiști, țambalagii. Soția sa, patroana localului “La Dinicu”, vindea mâncare, bere la sticlă, grătare și mititei cum doar la Iordache din strada “Covaci” se mai găseau.

În primii ani de școală, Grigoraș cântă alături de ceilalți copii de lăutari, în corul de copii al Bisericii “Scaunele Vechi”, iar pimele lecții de vioară le pracurge împreună cu Moș Zamfir, primul său profesor din mahala, de la care a învățat să cânte partituri precum Doina haiducului, Lume, lume, soro lume, Arde foc în București și chiar Ciocârlia. Moș Zamfir, hâtru din fire, spunea: „Cu muzica e altă poveste. N-o poți iubi fără puțină taină. Dacă o pui pe note și le ții orbește podoaba lor, atunci cânți numai ce vezi pe hârtie, nu ce-ți spune inima. Ai să-i strici auzul și simțirea, dacă-l dai la Conservator. Omul se naște cu darul iscusinței sale de la natură. Oleacă de ureche, oleacă de ținere de minte și meșteșug, lăutaru bun e gata”…

În toamna anului 1902, Grigoraș este înscris totuși la cursurile Conservatorului de Muzică din București, la clasa de vioară și compoziție, unde i-a avut ca profesori pe Carl Flesch – celebrul violonist maghiar, profesor în acea perioadă la conservatorul bucureștean – , Rudolf Malcher și Gh. A. Dinicu.

Din acei ani datează și o întâmplare cu iz de snoavă: din dorința de a câștiga ceva bani pentru a-și ajuta familia, Grigoraș Dinicu se angajează în secret la un spectacol de pantomimă de La Moși, sperând sa nu fie descoprit. Doar că, Dumitru Dinicu și Carl Flesch se duc într-o zi să vadă pantomima, iar din spatele mimului care-și făcea numărul, se aude o vioară adevărată, iar Carl Flesch îl recunoaște pe Grigoraș, și-l exmatriculează, însă, pe de altă parte, același Carl Flesch îl pregătește în particular, iar Grigoraș Dinicu trece anul…

În anul 1906 și-a finalizat studiile „cum laudae”, cu premiul întâi, la susținerea examenului de diplomă, desfășurat pe scena Ateneului Român, interpretând unul dintre concertele pentru vioară ale lui Paganini, dar și celebra compoziție proprie, „Hora Staccato” – creată chiar în acel an – , în cadrul unuia din bis-urile solicitate de asistență.

Din cauza condițiilor materiale precare ale familiei, Grogoraș începe să cânte la manifestări precum Târgul Moșilor din București sau prin localurile de la Șosea, unde devine șef de taraf, ori la celebrul local “Gambrinus”, câștigându-și singur existența.

Răscoalele țărănești din anul 1907 au îngrozit populația, astfel că mai toți clienții de bază ai resturantelor de odinioară s-au rărit, iar viața comercială din localuri a intrat într-o perioadă de stagnare. Mai mult, Grigoraș Dinicu, tânăr și neexperimentat, nu a putut rezista generației mai vârstnice de lăutari, care au acaparat efectiv cele câteva restaurante dispuse să întrețină un taraf.

Au urmat doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucțiunii Publice, după care Dinicu a fost promovat în calitate de solist – concertist, interpretând concerte de vioară semnate de Bach, Beethoven, Bruch, sau Bartholdy.

În noile condiții materiale, Dinicu continuă să studieze cu reputați profesori de vioară – precum Vasile Filip și Cecilia Nițulescu – Lupu, reușind să aprofundeze partituri „grele” ale repertoriului internațional.

În anul 1910, după moartea mamei sale, Grigoraș exersa ore în șir piese de Bach, Paganini, Beethoven, iar pentru a face timpul să treacă mai ușor și să uite de necaz, se apucă de jucat cărți. La o astfel de partidă o cunoaște pe Aurelia, o blondă cu ochi albaștri cu care se va căsători, și care avea să îi dăruiască un fiu.

În anul 1913 semnează un contract cu Restaurantul „Enescu”, pe care avea să îl onoreze în următorii 22 de ani. În acest loc își dădeau întâlnire toți marii iubitori de muzică, printre care se numărau și figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, dar și mari soliști ai lumii, care fiind în trecere prin București, veneau să asculte sunetul profund al viorii lui Grigoraș Dinicu, fie că interpreta muzică populară, cafe-concert sau piese din repertoriul clasic.

Se spune că Dinicu ajunsese să cunoască cele mai ascunse preferințe ale clienților, față de care se simțea dator să le satisfacă, nu doar din interes, ci din dorința sinceră de a-și câștiga noi și devotați admiratori.

Aici l-au ascultat George Enescu, scriitorii Victor Eftimiu și I. Al. Brătescu-Voinești, artistul Tony Bulandra, sau omul politic Victor Filotti, care avea să îl invite pe Grigoraș la Budapesta unde i l-a prezentat celui mai renumit lăutar al Ungariei, “Prințul Lăutarilor”, Lacz Laczi. Acesta l-a ascultatat pe Dinicu, afirmând: ”Dacă eu sunt prințul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor”.

În perioada Primului Război Mondial, a urmat modelul celui mai mare muzician român, George Enescu, și a cântat în spitalele în care erau îngrijiți răniții din confruntare, alinându-le în parte suferințele. În acea perioadă, Dinicu afirma: „Am format astfel o echipă artistică cu care în tot timpul războiului am cântat pe front și în orașele din napoia frontului, pentru opere de binefacere. Am cântat foarte mult în spitale la căpătâiul răniților, Aici cântam din tot sufletul meu. Și când arcușul aluneca pe strună, plângeam și eu.”

Grigoraș Dinicu a cântat și la Grădina Alcazar, unde îl cunoaște pe Georges Boulanger, Ghiță Bulencea, pe numele său real, un membru din familia vestiților lăutari Pantazi, de la Tulcea, care se bucura de o mare prețuire ca violonist și compozitor în Franța și Germania.

În anii care au urmat, 1920 – 1923, Dinicu participă, alături de taraful său, la numeroase turnee internaționale, fiind aplaudat în restaurante sau pe scene din Monte Carlo, Paris, sau Londra, în Austria, Polonia, Germania, sau SUA.

Boulanger este cel care avea să îl introducă pe Dinicu în lumea pariziană, unde a fost declarat cel mai mare cântăreț al muzicii populare și de “café-concert” și unde Pierre Mac Orlan, Roland Dorgeles, Pierre Benoit, sau Sacha Ghitry, au fost doar câțiva dintre artiștii legendari care au venit să-i asculte muzica.

La Londra, spre exemplu, are parte de un contract fabulos, concertând la Green-Park Hotel, la recomandarea violonistului Mischa Elman. Concertul său era anunțat pe o firmă luminoasă impresionantă pe care scria „Grigoraș Dinicu, prințul muzicii populare românești”. Plublicul londonez avea să fie fascinat de prestația românului, partituri muzicale mondiale sau vestita Ciocârlie fiind interpretate magistral, și aplaudate îndelung.

După unul din concertele pe care le-a susținut la Paris, la Hotelul Ambasador, mișcat de interpretarea excelentă a “Ciocârliei”, celebrul violonist american, Jascha Heifetz (1901 – 1987) i-a cerut permisiunea să transcrie Hora Stacatto, drept piesă de concert, pe care marele muzician american avea să o prezinte, cu deosebit succes, în anul 1932, în cadrul unui concert susținut la Viena cu prilejul sărbătoririi a 200 de ani de la nașterea lui Haydn.

Încă din primul an de existență a radioului, la 20 decembrie 1928, taraful violonistului Grigoraș Dinicu s-a auzit la microfon, iar în mai 1934, acesta a debutat ca solist al Orchestrei Radio, sub conducerea lui Ionel Perlea în Concertul de vioară de Max Bruch. De atunci până la apusul carierei radioul avea să-i devină un partener artistic de nădejde.

Revista Radiofonia, din 26 noiembrie 1933, nota că: “Taraful Radio de curând înființat s-a dovedit a fi binevenit, căci oferă publicului prilejul să asculte muzica populară românească sub înfățișarea ei cea mai reprezentativă. Dl. Grigoraș Dinicu este prea-cunoscut…”

În toamna anului 1932, se stingea din viață un alt celebru lăutar, slătineanul Nicolae Buică, iar drept mulțumire pentru sprijinul acordat de Grigoraș Dinicu la înmormântare, familia lui Buică a intenționat să-i facă acestuia cadou vioara la care cântase defunctul lăutar. Grigoraș Dinicu, fire generoasă, a cumpărat însă vioara la un preț mare, apreciat la costul unei case. Instrumentul era o piesă rară, realizat cu aproape două secole în urmă, dintr-un lemn aparte, care dădea o rezonanță extrem de clară, de către Sebastian Klotz (1696-1775), un cunoscut fabricant de viori de origine germană, în atelierul său diin Mittenwald. De atunci, vioara lui Buică a devenit nelipsită din concertele lui Grigoraș Dinicu.

După revenirea sa în țară, în anul 1932, violonistul concertist Grigoraș Dinicu este programat în următorii cinci ani în calitate de solist pe scena Ateneului Român. În compania filarmonicii bucureștene, sub conducerea eminentului șef de orchestră George Georgescu, dar și împreună cu Orchestra Radio – dirijori Alfred Alesandrescu și Egizio Massini, a interpretat concertele pentru vioară semnate de Bartholdy, Beethoven, Brahms, Bruch. Alături de concert-maestrul Filarmonicii bucureștene, violonistul Alexandru Teodorescu, a interpretat Dublul concert în re minor, sub bagheta aceluiași șef de orchestră, Ionel Perlea – în februarie 1936, iar în luna mai a aceluiași an interpretează, sub bagheta lui Ionel Perlea, Concertul în re minor de Henry Wieniawski, acesta fiind la fel de bine primit de public.

În anul 1937 Grigoraș Dinicu este invitat, împreună cu Fănică Luca, să cânte în cadrul Expoziției internaționale de la Paris unde, seară de seară, a încântat miile de vizitatori care au vizitat pavilionul României.

După revenirea în țară, își reia activitatea la restaurantul „Continental”, iar în planul muzicii clasice, devine concert-maestru al Orchestrei Simfonice „Pro Arte”, un ansamblu format din 80 de instrumentiști.

În anul 1939 această formație simfonică îl sărbătorește printr-un concert festiv cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani, violonistul interpretând Concertul în Mi major de J.S. Bach și Concertul în Re major pentru vioară și orchestră de L. van Beethoven.

Tot în anul 1939 particpă, alături de formația sa, de Fănică Luca și de Maria Tănase, la Expoziția Mondială de la New York, unde a încântat publicul american timp de patru luni și unde a cântat și la restaurantul lui Jean Filipescu, loc în care au venit să îl asculte personalități precum Marlene Dietrich, Errol Flynn sau Miriam Hopkins.

În perioada premergătoare deschiderii expoziției de la New York, a avut loc, la inițiativa lui Dimitrie Gusti, prima emisune pentru America a Radio București, duminică 12 februarie 1939, iar programul a cuprins Orchestra Radio, corul Carmen, taraful Grigoraș Dinicu, soliști ai Operei Române și Maria Tănase, în timp ce mesajul de salut rostit de Carol al II-lea a fost redifuzat prin circa 400 de stații de radio din întreaga lume.

Revista “Radio Adevărul” din 19 februarie 1939, menționa: “Duminică 12 februarie, la ora 8.30, posturile noastre de radio au transmis Ora Românească pentru America, organizată de Comisariatul general al României pentru Expoziția universală din New York 1939, în colaborare cu Societatea noastră de Radiodifuziune (…). Emisiunea de duminica trecută constitue, fără exagerare, un eveniment epocal (…). Se cuvine să relevăm calitatea excepțională a programului muzical difuzat în cadrul Orei Românești. Alegerea cântecelor populare și a interpreților muzicali denotă o competență remarcabilă. Ni s-a oferit un șirag alcătuit din mici juvaeruri: tot ce avem mai bun și mai caracteristic pe acest tărâm. Publicul internațional a avut prilejul să înțeleagă sufletul românesc ascultându-i melodiile de voioșie și de jale, de duioșie (…). Orchestra Radio, Corul “Carmen”, domnul Grigoraș Dinicu, doamnele Valentina Crețoiu, Evantia Costinescu, Maria Tănase și domnul G. Folescu au fost astfel cei mai prețioși mesageri ai României în lumea largă”.

grigoras dinicuLa 14 ianuarie 1940, după ce realizase zeci de emisiuni de muzică populară la radio, Grigoraș Dinicu a apărut de data aceasta ca solist al Orchestrei Simfonice Radio, sub conducerea regretatului Alfred Alessandrescu, pentru a readuce în fața admiratorilor săi Concertul în sol minor de Max Bruch.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Grigoraș Dinicu fost prezent, alături de orchestra sa, în spitalele în care erau îngrijiți răniții, dar a participat și la numeroase concerte de binefacere, alături de alți mari artiști ai țării, precum Constantin Tănase, Vasile Vasilache, sau Maria Tănase.

În anul 1943, participă la un turneu în Turcia, La Ankara și Istanbul, unde cunoaște, ca peste tot în lume, un succes extraordinar, însă, posibil din cauza epuizării fizice, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia rămâne cu sechele, mai ales pe partea stângă a corpului. Chiar dacă mișcarile cu mâna stângă devin complicate, iar vioara însăși pare că devine un inamic, după revenirea în țară și o perioadă de refacere, a continuat să cânte la Restaurantul “Modern” din Sărindar.

În anul 1946 l-a întâlnit pe celebrul violonist Yehudi Menuhin, pentru care a cântat, pentru ultima dată, “Ciocârlia”.

După instaurarea „regimului de democrație populară”, Grigoraș Dinicu a continuat să militeze pentru propagarea cântecului popular, a lucrat la reorganizarea Sindicatului Artiștilor Instrumentiști, a însuflețit cu arcușul său marile manifestații populare și a sprijinit din răsputeri organizarea unei formații centrale de lângă Institutul de Folclor.

La 23 aprilie 1947, Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști a organizat la Ateneul Român un concert aniversar pentru împlinirea a 40 de ani de activitate a lui Grigoraș Dinicu.

Tot în anul 1947 i se descoperă o boală incurabilă, cancer la laringe, suferă o intervenție chirurgicală, iar la 5 august 1948 părăsește spitalul, însă nu avea voie să mai vorbească și se înțelegea cu ceilalți prin scris. Era oarecum întremat fizic și era încurajat de mulțimea admiratorilor, iar Grigoraș Dinicu a revenit cu vioara în diferite formații care-l primeau ca „secundaș”, simțindu-se dorința mare a colegilor de breaslă de a-l simți în mijlocul lor, deși nu mai rămăsese aproape nimic din tehnica sa fantastică de odinioară.

La scurtă vreme boala sa revidivează, fiind necesară o altă operație, însă cancerul laringelui nu mai avea leac. A plecat la Domnul, la 27 martie 1949.

Este înhumat la cimitirul “Pătrunjel” (“Reînvierea”, în zilele noastre, locul în care își găsesc odihna de veci mari lăutari ai țării), la slujba de înmormântare fiind prezenți toți lăutarii renumiți ai țării.

Vioara lui Buică trebuia să îl însoțesacă pe ultiimul drum pe Grigoraș Dinicu, marele muzician care uimise lumea prin talentul și priceperea sa materializate pe strunele acestei viori. Onoarea de a cânta cu această vioară pentru ultima dată pentru Dinicu, urma să aparțină lui Ion Voicu, iar „Zigeunerrweiise”, trebuia să răsune, la dorința lui Grigoraș, peste mulțimea de oameni care se revărsa parcă fără întrerupere pe aleile cimitirului Pătrunjel. Doar că mulțimea care se înghesuia aproape că l-a strivit pe Voicu, acesta abia apucând să salveze, în siguranță, valorosul instrument. Însă, orchestra populară “Barbu Lăutaru”, condusă de Ionel Budișteanu, prezentă la funeralii, a interpretat Hora Staccato, compoziția sa care a impresionat publicul și o seamă de personalități muzicale din întreaga lume.

Pentru realizarile sale muzicale remarcabile, Grigoraș Dinicu a primit mai multe premii și distincții, precum Coroana României în grad de ofițer – în anul 1927, Medalia Bene – Merenti – 1930, Steaua României în grad de cavaler – în 1932, titlul de Ofițer al Academiei Franceze – 1933, Ordinul Meritul Cultural – 1936 și Oficier d’instruction Publique – în anul 1937.

Se poate spune că de la Grigoraș Dinicu și generația sa de lăutari, încoace, s-a realizat trecerea de la lăutăria spontană, „după ureche”, la muzica înțeleasă ca artă pură, interpretată în mod profesionist de lăutari și muzicieni de elită, iar Hora staccato este capodopera sonoră care l-a făcut celebru pe Grigoraș Dinicu, și datorită acesteia numele artistului român ajungând în toate dicționarele și enciclopediile muzicale.

Istoria muzicii românești este presărată cu nume și povești pline de farmec ale unor lăutari celebri, care au încântat auzul bucureștenilor, și nu numai, printre cei care au cântat în grădinile de vară ale Bucureștiului boem de altădată, de dor sau de jale, de voie bună sau de tristețe, aflându-se și Grigoraș Dinicu, un artist care s-a bucurat de aprecierea și de dragostea publicului larg precum și de considerația celor mai de seamă muzicieni ai noștri și din întreaga lume.