Primul nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Școala Ardeleană, mișcarea intelectualității din Transilvania de la sfârșitul secolului XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, apărută ca urmare a excluderii românilor de la viața social-politică, conform actului cunoscut sub numele de „Unio trium nationum” (1437).

În anul 1791, apărea „Supplex libellus valachorum Transsilvaniae”, un memoriu care sintetiza programul politic al mișcării, trimis împăratului Leopold al II-lea, prin care se cerea recunoașterea românilor din Transilvania ca națiune egală în drepturi cu celelalte ce intrau în componenta Imperiului Habsburgic.

Școala Ardeleană era îndrumată, politic și cultural, de operele istorice și filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ion Budai-Deleanu, minți strălucite, erudiți, savanți de talie europeană, poligloți, toți cu studii teologice, filosofice și de drept canonic la Roma și Viena.

Mișcarea susținea emanciparea oamenilor prin educație și cultură, de aici și dezvoltarea și organizarea învățământului în limba română dar și latura erudită, ce cuprindea numeroasele tratate de istorie și filologie. Menționăm aici cele mai importante dintre aceste lucrări: „Istoria și lucrurile și întâmplările românilor”, autor Samuil Micu, „Hronica românilor și a mai multor neamuri…”, autor Gheorghe Șincai, „Istoria pentru îceputul românilor în Dachia”, autor Petru Maior, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, autor Samuil Micu și Gheorghe Șincai, „Disertație pentru începutul limbii române”, autor Petru Maior și „Lexiconul de la Buda”, primul dicționar etimologic al limbii române.

Gheorghe Șincai s-a născut la 28 februarie 1754, în localitatea Râciul de Câmpie, județul Mureș, în  casa  bunicului  din  partea  mamei, într-o familie – Ioan Șincai și Ana (născută Grecu) – care venea și își trăgea numele din satul Șinca Veche, din ținutul Făgărașului, unde strămoșii săi aveau un mic domeniu.

În primele clase de școală a studiat în limba maghiară, în satul Săbed, județul Mureș, nu departe de locurile natale, apoi a învățat latina la școala reformată din Târgu-Mureș, între anii 1776-1778.

În anul 1768, devine bursier al seminarului iezuiților din Cluj, unde a studiat, timp de patru ani, gramatica și poetica.

În anul 1773, devenea profesor de retorică și poetică la Blaj, unde l-a avut ca elev pe Ion Budai Deleanu.

În 1774 se călugărește, sub numele de Gabriel, apoi își continuă studiile la Roma, de unde a obținut o bursă, la Colegiul „De propaganda fide”.

Datorită faptului că învăța bine, a fost luat sub ocrotirea cardinalului Ștefan Borgia, care era secretar la „De propaganda fide” și care l-a numit pe Șincai custode al bibliotecii acestei instituții, iar apoi a cerut și a obținut pentru el de la papa Pius al VI-lea favoarea de a putea să viziteze și bibliotecile Vaticana, Sopra la Minerva și Benedictina, unde Șincai a primit inclusiv un specialist care să îl ghideze prin biblioteci și să-i indice sursele în care se vorbea de români. Fiindcă după o muncă intensă de cercetare desfășurată în arhive și biblioteci din Roma, Șincai devine pasionat de istoria românilor, fiind preocupat de originea latină a poporului și a limbii române. Astfel, el a copiat și transcris cu exactitate orice fel de referire la istoria românilor.

În anul 1779 Șincai își ia doctoratul în filosofie și teologie.

Gheorghe Șincai a fost un remarcabil poliglot, însușindu-și pe lângă limba română, latina, maghiara, germana, greaca veche, italiana și franceza.

A studiat, la Viena și la Roma, alături de Samuil Micu, împreună cu care avea să elaboreze prima gramatică tipărită a limbii române, ”Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, care a apărut la Viena, în anul 1780.

Tot la Viena, a studiat la Colegiul greco-catolic „Santa Barbara”, metoda conducerii școlilor naționale și dreptul.

În anul 1783, el publică două abecedare, un catehism și o gramatică elementară în limba latină, în 1784, împăratul Iosif al II-lea dă edictul pe tema învățământului, apoi, în anul 1785, Șincai este numit director al Școlii normale din Blaj, abia înființată, și al tuturor școlilor care urmau să se înființeze, în același an publicând a carte de aritmetică.

Din poziția de director al învățământului greco-catolic din Transilvania, Șincai a avut o contribuție fundamentală la răspândirea culturii în mediul rural, iar prin efortul său s-au construit peste 300 de școli cu predare în limba română.

În urma eforturilor sale de cercetare asupra istoriei românilor, Șincai a fost atacat puternic, fiind acuzat inclusiv de faptul că ar vrea să fie un al doilea Horea. Drept urmare, el a căzut în dizgrație, inclusiv episcopul greco-catolic al Blajului făcând tot ceea ce putea pentru a scăpa de el. Șincai este arestat la 14 septembrie 1794, fiind întemnițat pentru câteva luni, iar după ce a fost eliberat, a constatat că rămăsese și fără slujbă, fiind concediat din postul de director al școlilor.

Pleacă la Viena, cu susținerea episcopului greco-catolic de la Oradea, Samuil Vulcan, pentru a-și căuta dreptatea la împăratul austriac, însă rezultatele nu au fost cele așteptate.

În fața acestei situații, fără nici un venit, fiind – după cum afirma – „izgonit din rosturile sale”, Șincai se exilează la moșia contelui Vass, în satul Sinea, lânga Kosice, pe teritoriul Slovaciei de astăzi, unde timp de șase ani i-a învățat carte pe copiii acestuia și unde va locui până la sfârșitul vieții.

Despre momentul plecării, Gheorghe Șincai avea să afirme: „mă ocrotesc la feciorul Contelui Vass, cel mai bătrân, ca la niște învățăcei ai mei, până ce voi sfârși munca pentru folosul Românilor, dintre cari unii mai vrea-m-ar mort decât să scriu unele ca acestea”.

În anul 1811, încheie lucrul la cea mai valoroasă lucrare a sa, scrisă sub forma analelor, „Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele așa de amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pe înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul de 34 de ani culese…”. Lucrarea nu a fost publicată în timpul vieții lui Șincai, doar fragmente din aceasta apărând în ”Calendarul de la Buda”, în anii 1808 și 1809.

În același an – 1811, Șincai îi predă o copie manuscris a „Hronicii …”, episcopului Samuil Vulcan, la Oradea.

„Hronica” se întemeiază pe un material informativ uriaș, materializat în 26 caiete în manuscris, cules cu metodă și simț critic, ordonat în vederea publicării într-un vast corpus de documente, primul la noi, intitulat „Memoriile dacoromanilor”, temelia propriu-zisă a „Hronicii”.

Autorul a avut în vedere identificarea istoriei românilor din spațiul intra și extracarpatic, corelată cu istoria sud-est europeană, începând cu anul 86 până în zilele sale.

„Hronica” a fost strâns legată de curentul ideologic al acelor vremuri, servind cele mai importante aspirații naționale și sociale formulate de mișcarea de redeșteptare națională din Transilvania.

„Hronica” propagă ideea românității, originea latină a poporului român, continuitatea lui pe teritoriul vechii Dacii, fiind singura istorie de sinteză, științific alcătuită, a întregului popor, prin valoarea și bogăția informațiilor fiind peste tot ce se publicase până atunci în literatura noastră istorică.

În anul 1812, Șincai pleacă pe jos la Blaj, cărând în spinare saci cu documente și manuscrise, fiind primit rece de clerul greco-catolic, în rândurile căruia își făcuse dușmani când se făcuseră alegeri pentru episcop pentru Blaj, votând atunci pentru contracandidatul actualului episcop Bob.

Tot pe jos s-a îndreptat Șincai, apoi, spre Cluj, pentru a obține autorizația de publicare a „Hronicii…”, însă cererea sa a fost respinsă, autoritățile afirmând că „opera e vrednică de a fi aruncată în foc iar autorul de pus în furci”.

Ulterior acestor momente, Șincai a dispărut fără ca nimeni să știe încotro s-a îndreptat.

La 2 noiembrie 1816, Gheorghe Șincai a trecut la Domnul, la vârsta de 62 de ani, la Sinea, în Slovacia de astăzi.

Din nefericire, mai multe dintre lucrările sale sunt cunoscute doar după titlu, ele pierzându-se de-a lungul vremii, printre acestea aflându-se „Dialogul”, o gramatică românească, un dicționar românesc și unul daco-român.

Copia manuscris a „Hronicii …”, pe care Șincai o dăduse episcopului Vulcan, a ajuns într-o librărie vieneză, fiind cumpărată la licitație, în 1833, de arhimandritul Gherasim Vida din Maramureș.

În anul 1844, avea să se tipărească Iași partea din „Hronică … ” ce vorbește de evenimentele de până la anul 1000, iar un an mai târziu, se tipărea la Buda o ediție a acesteia, în care sunt publicate evenimentele de până la anul 1383.

În anul 1853, după comemorarea lui Gheorghe Șincai, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, cumpără de la arhimandritul Vida manuscrisul „Hronicii …” și lucrarea este tipărită în întregime, pentru prima oară, prin grija lui August Treboniu Laurian (sau Augustin Trifan) – filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania și unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867) -, care avea să afirme despre lucrare: „cât timp nu va fi publicată, Românii nu vor avea istorie”.

În prezent, mai multe colegii și licee din România îi poartă numele iar în noiembrie 2013, în fața școlii din Șinca Veche, a fost dezvelit un bust de bronz al lui Gheorghe Șincai.

Sursa: RADOR