PORTRET: Gheorghe Dinică – un titan al artelor spectacolului

  • 10 Noiembrie 2020 15:31
PORTRET: Gheorghe Dinică – un titan al artelor spectacolului

Marți, 10 noiembrie, se împlinesc 11 ani de la plecarea la Domnul a unui titan al artei românești, actorul de teatru și film Gheorghe Dinică.

Cariera sa excepțională înseamnă roluri geniale interpretate în peste 90 de filme, personaje magnifice întruchipate în peste 40 de piese de teatru, prezențe remarcabile în peste 30 de producții pentru televiziune – piese de teatru, seriale sau telenovele. Dinică s-a remarcat și prin timbrul său muzical, prin vocea sa deosebită, înregistrând mai multe piese, singur sau alături de foarte bunii săi prieteni Ștefan Iordache și Nelu Ploieșteanu. Gheorghe Dinică a fost unic,  o personalitate cu un imens talent, cu o putere de muncă fantastică, izbutind să întruchipeze cu un firesc aproape neverosimil cele mai diverse personaje, fie că erau pline de vervă, profunzime, caracterizate de ironie fină sau, dimpotrivă, de umor de mahala. Dinică era însă și un spirit sensibil, melancolic, un adevărat boem… 

Gheorghe Dinică s-a născut la București, în zorii zilei de Crăciun, la 25 decembrie 1933, la București, în mahalaua Giulești. Părinții săi, Petre, funcționar la poștă, și Jana – casnică, au hotărât, însă, să-și înregistreze băiatul după Anul Nou, astfel că data oficială a venirii sale pe lume este 1 ianuarie 1934, dată la care nașterea a fost declarată.

În copilărie și adolescență a frecventat spectacolele Teatrului de revistă, fiind impresionat de Titi Mihăilescu sau Puiu Călinescu, dar și sălile de cinema din Giulești și Calea Griviței, în care s-a născut dorința sa de a deveni actor, fiind impresionat de filmele în care jucau Stan Laurel și Oliver Hardy, Charlie Chaplin, de actori ca John Wayne, James Stewart, Humphrey Bogart, Cary Grant, pe care i-a admirat în producțiile americane, western, muzicale, cu gangsteri sau de dragoste.

În ianuarie 1944, pe când avea doar 10 ani, a fost salvat ca prin minune de bombardamente, însă mulți dintre prietenii săi de joacă au fost uciși, iar trauma războiului și moartea „trăită pe viu” aveau să i se întipărească profund pentru tot restul vieții.

A intrat apoi în trupele de teatru de amatori ale unor întreprinderi, prima sa apariție pe scenă fiind în rolul locotenentului Stămătescu, în piesa „Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu, jucată de o trupă de amatori de la Poștă, instituție în care se angajase, ca vânzător de presă, pentru a se putea întreține.

S-a înscris, apoi, în cercul teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor București, iar în 1955, a fost distribuit în „Jocul de-a vacanța”, de Mihail Sebastian, în rolul lui Bogoiu, unde a fost remarcat de actrița Dina Cocea, care se afla în public și care l-a invitat la cursurile ei de pregătire. Au urmat două încercări de admitere la Teatru, amblele nereușite.În anul 1957 a fost admis, la a treia încercare, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” – chiar la clasa profesoarei Dina Cocea – , pe care l-a absolvit în anul 1961, în „promoția de aur” a teatrului românesc alături de George Constantin, Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rauțchi, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Draga Olteanu-Matei.

Despre profesoara sa, Dinică afirma, peste ani: “Dina Cocea ne învăța să gândim și să căpătăm idei. Reținem stimularea gândirii, stăruința asupra detaliului, de ton, de gest, de mișcare, în munca de compunere a unui rol. Aș adăuga și a privirii, dacă aș ști că expresia ochilor poate fi determinată sau studiată la orele de actorie. Dar bănuiesc că jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente și inexpresive de care am avut parte în multe spectacole într-o jumătate de secol.”

După absolvirea Facultății de Teatru, joacă, pentru o scurtă perioadă, la Teatrul pentru Tineret și Copii, apoi David Esrig și Radu Beligan îl cheamă la Teatrul de Comedie din București.

În perioada 1961-1967 a jucat pe scena Teatrului de Comedie din București, unde a debutat în „Inspectorul de poliție” de John Boynton Priestley, regia Dina Cocea.

În 1963 a debutat în film, cu un rol în filmul „Străinul”, adaptare cinematografică a romanului omonim, scris de Titus Popovici.În anii 1968-1969 a jucat pe scena Teatrului Lucia Sturza Bulandra din București, iar din 1972 s-a aflat pe scena Teatrului Național I. L. Caragiale din București, unde va juca până în ultima clipă a vieții.

Gheorghe Dinică a fost admirat în nenumărate spectacole de teatru, printre acestea aflându-se „Nuntă la castel” de S.Andras, regia L.Giurchescu (1962), „Rinocerii” de Eugène Ionesco, regia L.Giurchescu (1964), „Moartea lui Danton” de Georg Buchner, regia Liviu Ciulei (1969), „Trei frați gemeni venețieni” de Aldo Matiuzzi Collalto, regia David Esrig (1973), „Romulus cel Mare” de Friedrich Dürrenmatt, regia Sanda Manu (1977), „Gaițele” de Alexandru Kirițescu, regia Horea Popescu (1978), „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, regia Radu Beligan (1979), „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, regia Grigore Gonța (1980).

După 1990, Gheorghe Dinică a jucat în „Cine are nevoie de teatru?” de Timberlake Wertenbaker, regia Andrei Șerban (1990), „Noaptea regilor” de William Shakespeare, regia Andrei Șerban și „Merlin” de Tancred Dorst, regia Cătălina Buzoianu (ambele în 1991), „Livada de vișini” de A. P. Cehov, regia Andrei Șerban (1992). De asemenea, Dinică a jucat în „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale, regia Mihai Măniuțiu (1997), „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar și „Cotletele” de Bertrand Blier, regia Gelu Colceag (ambele 1998), „Numele trandafirului” adaptare după Umberto Eco, regia Grigore Gonța (în 1999), a fost excepțional în „Take, Ianke și Cadâr” de V. I. Popa, regia Grigore Gonța, alături de alți doi monștri sacri, Radu Beligan și Marin Moraru (2001), în „Ultima oră” de Mihail Sebastian, regia Anca Ovanez Doroșenco (2003), „Dansând pentru zeul păgân” de Brian Friel, regia Lynne Parker (2006), „Incontestabila ipocrizie” de Teodor Mazilu, regia Mihai Ionescu (2006), etc.

A colaborat cu mari regizori români de film, printre producțiile în care a jucat aflându-se „Maiorul și moartea” (1967), „Felix și Otilia” (1971), „Cu mâinile curate” (1972), „Bietul Ioanide” (1979), „De ce trag clopotele, Mitică?” (1982), „Secretul lui Bahus” (1983), „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Patul conjugal” și „Privește înainte cu mâni” (1992), „Crucea de piatră” (1993), „Craii de Curtea Veche” și „Terente – regele bălților” (1995), „Faimosul Paparazzo” (1994), „După-amiaza unui torționar” și „Manipularea” (2000), „Filantropica” și „Patul lui Procust” (2001).

De asemenea, Dinică a mai jucat în: „Bani de dus, bani de întors” (film TV, 2004), „Magnatul” (r. Șerban Marinescu, 2004), „Orient Express” (r. Sergiu Nicolaescu, 2004), „Tinerețe fără tinerețe” (r. Francis Ford Coppola și realizat după nuvela omonimă a lui Mircea Eliade; premiera americană în dec. 2007, iar cea din România la 18 aprilie 2008) sau „Supraviețuitorul’ (r. Sergiu Nicolaescu, 2008).

După ce l-a distribuit în filmul său “Dulcea saună a morții”, regizorul Andrei Blaier declara într-un interviu: “Când intra pe platourile de filmare, toți actorii rămâneau încremeniți: actorii tineri, figurația, echipa tehnică, toți devin inhibați de prezența lui Dinică”. El era impunător prin prezență fără să facă nimic, toți spuneau că unde apărea, efectiv vibra aerul în jur.

Marele actor a jucat, de asemenea, în telenovelele „Inimă de țigan” (2008), „Regina” și „Aniela” (2009).

În anul 2002, Gheorghe Dinică a scos împreună cu regretatul Ștefan Iordache un album intitulat „Cântece de petrecere”, apoi și alături de Nelu Ploieșteanu a produs alte CD-uri – Cântece de petrecere 2 (2003), Romanțe (2004) și Parol că te iubesc (2006).

Dinică a fost și un constant colaborator al Teatrului Național Radiofonic, printre piesele puse în undă, cu participarea sa, aflându-se „Amorul unui subaltern” de Teodor Mazilu, „Neguțătorul de ochelari” de Tudor Arghezi – o bijuterie radiofonică  realizată de regizorul Paul Stratilat în anul 1969, în care îl are drept partener pe Marin Moraru – , „Domnul Kant are onoarea”, text dramatic semnat de scriitorul și regizorul german  Konrad Jansen, „Copiii justiției” de Michel Cournot sau „Ciclopul de Euripide”, spectacol din anul 1970, cu o distribuție de excepție, în fruntea căreia s-au mai aflat, alături de Gheorghe Dinică, George Calboreanu, Ion Marinescu, Mihai Heroveanu, Nicolae Pomoje și Sorin Gheorghiu.

La 2 iunie 2008, Mia Pădurean lansa volumul „Un actor pentru eternitate – Gheorghe Dinică”, care a avut la bază o serie de interviuri pe care autoarea le-a realizat cu marele nostru actor.

Pentru realizarile sale artistice absolut excepționale, Gheorghe Dinică a fost recompensat cu numeroase premii și distincții: în anul 1967, a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a, „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”, în anul 1972 a primit premiul Asociației Cineaștilor din România (ACIN) pentru filmele „Explozia”, „Felix și Otilia”, „Bariera” și „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”, iar în anul 1975 a primit aceeași distincție pentru „Ilustrate cu flori de câmp”.

În anul 1976 a primit unul dintre cele mai importante premii obținute de actor, cel al Festivalului de film de la Karlovy Vary pentru rolul Diplomatul din „Prin cenușa imperiului”, în anul  1987, ACIN i-a atribuit un premiu pentru „Figuranții”, „Cuibul de viespi”  și „Secretul lui Herodot”, în anul 1992 a primit Premiul Uniunii Cineaștilor (UCIN) pentru „Casa din vis” și Premiul Troia (Portugalia) pentru „Patul conjugal” (regia: Mircea Danieliuc), iar în anul următor același premiu al UCIN venea ca recompensă pentru rolul său din „Patul conjugal”.

A primit, la Paris, Marele premiu pentru rolul din spectacolul „Troilus și Cresida” de William Shakespeare, în anul 1999, Dinică primea Premiul de excelență al UNITER, la 13 noiembrie 2001, actorul devenea cetățean de onoare al orașului București, un titlu primit „pentru întreaga activitate în slujba teatrului românesc”, în anul 2002, a fost distins cu Premiul special UCIN pentru rolul „Prinț” din filmul „Filantropica” iar Revista VIP l-a desemnat „Actorul anului”, în 2003 a fost nominalizat la secțiunea „Opera Omnia” – artele spectacolului a Premiilor Prometheus, pentru întreaga activitate, în 2004 i-a fost acordată Diploma de interpretare a Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România pentru „Orient Express”, iar în anul 2006 i-a fost acordat Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul Internațional de Film Transilvania.

În anul 2008 a primit titlul și însemnele de Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică, iar pe 1 decembrie 2008, chiar de Ziua Națională a României, Gheorghe Dinică a fost decorat, alături de alte mari personalități din lumea artistică și academică, de președintele Traian Băsescu, cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce.

Gheorghe Dinică nu s-a căsătorit până la 60 de ani și nici nu a avut copii, însă în 1995, Gheorghe Dinică fost invitat la o familie de prieteni, pe care nu-i văzuse de mult timp. Acolo a cunoscut-o pe Gabriela-Georgeta, care i-a atras atenția și căreia i-a propus o întâlnire. La 2 februarie 1996, cei doi au celebrat cununia civilă, apoi, mai târziu, cununia religioasă. Despre soția sa, Dinică spunea: „E o femeie care are o relație clară cu viața și care a făcut ordine în dezordinea existenței mele. Dragostea nu are vârstă, indiferent că este în primăvara anilor sau a toamnei, ea răbufnește și își cere drepturile.”

La 9 noiembrie 2009, marele actor a fost operat la Spitalul Floreasca, având diagnostice extrem de complicate: colecistită acută fără pietre, șoc septic, la care se adăuga disfuncție multiplă de organe cu insuficiență respiratorie acută – suport ventilator (bronhopneumonie, pneumonie bazală stânga); insuficiență cardiocirculatorie – suport inotrop și vasopresor; fibrilație atrială paroxistică; insuficiență renală cronică acutizată – anurie – hemodiafiltrare continuă; disfuncție digestivă; disfuncție hepatică – sindrom de colestază, potrivit buletinului medical. Din nefericire evoluția post-operatorie, cu toate eforturile medicilor, nu a fost însă favorabilă, pacientul necesitând și un simulator cardiac.

Gheorghe Dinică a trecut la Domnul a doua zi, marți, 10 noiembrie 2009, la Spitalul Floreasca, în urma unui stop cardiac.

La 13 noiembrie, trupul său neînsuflețit a fost depus în foaierul Teatrului Național din București unde a fost petrecut cu aplauze timp de 15 minute de aproximativ 2000 de persoane venite să-și ia rămas bun.

În aceeași zi a fost înmormântat la cimitirul Bellu, pe Aleea Gheorghe Dinică, denumită astfel în semn de omagiu, alături de alți actori monumentali plecați prea devreme: Toma Caragiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Ștefan Iordache…

La 15 septembrie 2013, un bust din bronz al îndrăgitului actor Gheorghe Dinică, a fost dezvelit în fața Teatrului de Comedie din București, în aplauzele unui public numeros. George Mihăiță, directorul Teatrului de Comedie, a declarat atunci că evenimentul ar putea fi numit „deschiderea stagiunii 2013-2014”, în care Gheorghe Dinică „joacă rolul principal”.

În amintirea sa, astăzi, o plăcuță cu numele actorului poate fi văzută sub Gongul Thaliei, inaugurat în decembrie 2013, în Piața Timpului – proiect inițiat de Teatrul Metropolis și directorul său, George Ivașcu, împreună cu Primăria Capitalei.

Tags

Alte Noutati

LIVE: Matinal cu Victoria Cușnir și Sergiu Scânteian
Meteo Chișinău
11,07
Cer senin
Umiditate:87 %
Vint:4,63 m/s
Sat
13
Sun
19
Mon
15
Tue
13
Wed
14

Curs oficial BNM 24 Septembrie 2021

MDL RATĂ TREND
EUR 20.7452 -0.0251
USD 17.7044 0.0027
RON 4.1909 -0.0050
UAH 0.6661 0.0013
RUB 0.2434 0.0001
Arhivă Radio Chișinău