Elisabeta Rizea – pe numele la naștere Șuța – s-a născut la 28 iunie 1912, în comuna Domnești, județul Argeș, fiind fiica unor țărani simpli, Maria și Ion Șuța. În familia a cărei avere era o casă modestă din lemn, acoperită cu șindrilă, cele câteva animale din gospodărie și 6 hectare de pământ, au fost nu mai puțin de 13 copii, din care au trăit doar opt.

Elisabeta, care era alintată „Tuța”, a urmat 7 clase primare la școala din satul natal, însă din cauza lipsurilor materiale ale familiei, a renunțat la carte pentru a munci pământul.

În anul 1931, la doar 19 ani, ea se stabilește în satul argeșean Nucșoara, unde se căsătorește cu Gheorghe Rizea, unul dintre angajații unchiului său, Gheorghe Șuța.

În anul 1945, la 6 martie, puterea din România este preluată de comuniști, un regim politic pe care Elisabeta l-a detestat încă de la început.

Un an mai târziu, în „ziua alegerilor fără opțiune” din 19 noiembrie, unchiul Elisabetei, liderul țărănist Gheorghe Șuța, este ucis de securiști, motivul fiind împotrivirea față de regimul comunist. Moartea unchiului său a determinat-o pe Elisabeta să devină extrem de îndârjită în lupta împotriva celor care își propuneau colectivizarea și sovietizarea țării, dar și reducerea la tăcere a oricărei forme de împotrivire.

La finalul anului 1947, colonelul Gheorghe Arsenescu, ofițer de carieră, șef de Stat Major al unei mari unități în războiul antisovietic, decorat atât de români, cât și de germani (inclusiv pentru succesele înregistrate în lupta împotriva partizanilor sovietici), după ce înțelege că regimul totalitar sprijinit de tancurile și avioanele Armatei Roșii nu va accepta niciun fel de opoziție, se retrage în zona Muscelului – județ pe vremea aceea -, înființând „Haiducii Muscelului”, o grupare din care făceau parte foști deputați, avocați, mari industriași și proprietari de fabrici, mori și tăbăcării, mici întreprinzători, ofițeri activi și deblocați, monahi și preoți de mir, învățători și profesori, studenți, muncitori și țărani, afiliați sau neafiliați politic.

„Haiducilor” li s-a alăturat și soțul Elisabetei, Gheorghe Rizea, iar mai apoi și locotenentul de cavalerie Toma Arnăuțoiu, pentru ca la scurtă vreme securitatea comunistă să le ia urma.

Elisabeta nu a ezitat în a sprijini grupul de rezistență anticomunistă, cu alimente, haine, bani și informații, ajungând, la rândul ei, în vizorul securității, alături de cele două fete ale sale.

La câteva luni distanță, Gheorghe Rizea este arestat, anchetat și condamnat la 14 ani de închisoare, iar Elisabeta pregătește o altă fată din sat pentru sprijinirea partizanilor, în caz că ea avea să pațească ceva, la rându-i.

La 20 noiembrie 1950, Elisabeta Rizea este și ea arestată, după informații ce au fost dezvăluite securității de o consăteană. Au urmat anchete și un proces în urma căruia, în anul 1951, Tribunalul Militar București o condamnă la 6 ani de muncă silnică pentru uneltire împotriva orânduirii sociale. Este trimisă la închisorile de la Jilava și, mai apoi, Mislea – închisoarea centrală a femeilor deținute politic, unde s-a aflat alături de soția fruntașului țărănist Ion Mihalache și de alte zeci de femei legionare -, fiind eliberată la 6 iunie 1956.

Însă Elisabeta Rizea nu avea să cedeze în fața opresiunii, reîncepând imediat activitatea de sprijin pentru gruparea de rezistență, inclusiv prin transmiterea de mesaje prin intermediul unei „căsuțe poștale” amplasate în scorbura unei sălcii situate în locul denumit „Valea Morii”.

În anul 1958, are loc un val de arestări în rândul partizanilor, Elisabeta Rizea fiind arestată din nou, apoi anchetată de Securitate și condamnată de Tribunalul Militar la 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii.

Prima dată este încarcerată la Închisoarea Pitești, în regim de maximă securitate, unde este ținută în lanțuri la mâini și la picioare și este torturată în cele mai cumplite moduri, pentru a furniza amănunte despre Grupul de rezistență anticomunistă. Spre cinstea ei, aceasta nu a dat absolut niciun amănunt, conștientă fiind că dacă ar fi divulgat detalii despre activitatea opozanților regimului, ar fi avut de suferit un mare număr de oameni.  Ulterior a fost mutată la Penitenciarele de la Miercurea Ciuc și Arad.

Despre torturile suferite în perioada detenției, Elisabeta Rizea mărturisea, peste ani: „Mi-au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscru, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit căpitanul Cârnu cu bastonul de cauciuc și o curea pe mână. «Spune!» N-am spus. «Îți dăm 300 de lei!» «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginți…» M-a trântit pe jos. M-a legat și m-a bătut cu cauciucul, de la ceafă la călcâi, și pe stânga și pe dreapta. Dar n-am luat banii lui! Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coadă cu fundă. Mi-au aruncat fota și am rămas în ie. Mi-au legat coada sub cârligul de la lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunul. Ălălalt mi-a tras și masa. Coada mi-a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi-au smuls părul. Am făcut tratament și nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut… Dacă vorbeam, omorau jumătate de sat! După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.”

Mărturiile arată că după acel episod de tortură, rănile Elisabetei erau atât de grave, încât a fost nevoită să stea spitalizată 10 zile în frunte și în genunchi, iar atunci când s-a încercat să i se facă o injecție, sângele a țâșnit din trupul său.

În anul 1964, la 29 iulie, în urma decretului de amnistiere generală a deținuților politici, Elisabeta Rizea a fost eliberată din închisoare, revenind la Nucșoara, unde și-a regăsit soțul și pe cele două fiice – una naturală, cealaltă a soțului din prima căsătorie. Însă în gospodăria ei din Nucșoara nu a mai găsit absolut nimic, comuniștii confiscându-i absolut toate lucrurile. Despre acest moment, Elisabeta avea să declare: „Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine și de inima rea pe care am avut-o. Așa. Și să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă și în magazia mea și în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru’ care a fost în mine și tot chinu’ cu care m-a chinuit hoții ăștia”.

A rămas cu eticheta de „dușman al poporului”, iar ca urmare, a fost pentru următorii 26 de ani ținută sub stricta supraveghere a organelor de anchetă, fiind chemată, împreună cu soțul ei, la interogatorii.

Abia după Revoluție, povestea eroinei Elisabeta Rizea a început să fie cunoscută, ea fiind vizitată atât de fostul președinte Emil Constantinescu cât și de Regele Mihai și Regina Ana.

Atitudinea sa anticomunistă precum și suferințele cumplite pe care le-a îndurat în anii detenției, au fost și subiect al serialului de televiziune „Memorialul durerii”, realizat de Lucia Hossu-Longin. Interesant este că, după apariția la televizor a poveștii eroinei, fiul căpitanului Cârnu – călăul ei din detenție – a venit la casa ei de la Nucșoara și i-a spus: „Tata s-a spânzurat”.

A trecut la cele veșnice la vârsta de 91 de ani, la 6 octombrie 2003, în urma unei pneumonii virale.

Viața eroinei de la Nucșoara a fost prezentată în mai multe cărți precum și într-un scenariu radiofonic, realizat de Rodica Mandache în anul 2004 – „Elisabeta Rizea – Mărturii” -, după cartea Irinei Nicolau „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi”. Scenariul a fost montat, în dublă expresie, de regizorul Atila Vizauer, pentru Teatrul Național Radiofonic, având premiera în august 2004, dar și ca spectacol-lectură, prezentat în 29 noiembrie 2004, la Teatrul Odeon din București și publicat apoi la Editura Liternet în 2005.

Sursa: Rador