Alexandru Averescu este una dintre cele mai importante personalități românești de la începutul secolului al XX-lea, mai ales în urma meritelor sale în oprirea ofensivei feldmareșalului german Mackenzen la Mărăști și Oituz, însă biografia sa cuprinde și momente întunecate, mai ales în privința rolului său la înăbușirea răscoalei țărănești din anul 1907, sau a sprijinului pe care i l-a acordat lui Carol al II-lea în instaurarea dictaturii.

Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în satul Babele, lângă Ismail, în regiunea Odessa de astăzi, în familia clucerului domnesc (în Moldova și Muntenia, dregător responsabil de aprovizionarea curții domnești), Constantin Averescu, mama sa, Casuca Averescu, fiind o femeie deosebit de religioasă, care l-a influențat pe micul Alexandru în acest sens.

A urmat, timp de un an, cursurile Seminarului Teologic din localitatea natală, apoi a renunțat la studii, pentru a se înrola, la 10 martie 1876, ca voluntar în  escadronul de „jandarmi–călări” din Ismail, care a participat la războiul ruso-turc din anii 1877-1878.

În anul 1881, a absolvit cursurile Școlii militare de la Mănăstirea Dealu, de unde a obținut gradul de sublocotenent.

În anul 1884, a urmat apoi cursurile Școlii Superioare de Război din Torino, Italia, absolvită în 1886, cu brevet de ofițer de stat major. În Italia avea să se căsătorească cu Clotilda Caligari, fosta primadonă a Operei din Milano.

În anul 1889, obține gradul de căpitan, în anul 1892 devine profesor la Școala de ofițeri de cavalerie și comandant al escadronului de elevi, iar în anul 1894 este promovat la gradul de maior.

Averescu a fost un remarcabil teoritician militar: la începutul anului 1891, a preluat  editarea revistei „România militară”, unde, de-a lungul anilor,  a publicat o serie de studii de geografie – „Teatrul de operațiuni  austro-român” (1891), „Lecțiuni de geografie” (1895). De asemenea, operele sale „Tactica. Teorie și aplicațiuni”, în trei volume (1888-1891), „Jocul de război” (1903), „Călăuza ofițerului” (1903), „Operațiile de la Flămânda” (1924), „Notițe zilnice de război” (1937) l-au consacrat în domeniul științei militare.

În perioada 1894-1896, este numit comandant al Școlii Superioare de Război, unde a redactat și predat cursuri de tactică, strategie, organizare-mobilizare sau geometrie militară.

Între anii 1896-1898, a fost atașat militar al României la Berlin, o poziție extrem de importantă pentru relațiile militare ale României, având în vedere că Germania era, la acea dată, principalul nostru furnizor de armament.

În anul 1898, obține gradul de locotenent-colonel și, timp de un an, devine comandant al Regimentului 4 roșiori.

Între anii 1899 și 1904 se află în fruntea Secției Organizare-Mobilizare din Marele Stat Major al Armatei, iar în anul 1906 este avansat la gradul de general de brigadă.

La 13 martie 1907, Averescu este numit în funcția de ministru de Război, poziție din care a participat la reprimarea mișcărilor țărănești din anul 1907. Averescu a avut dificila misiune de a reprima răscoala țărănească izbucnită în Moldova, fiind organizatorul uneia dintre cele mai violente represiuni anti-țărănești din istoria României.

Între anii 1911-1913 este șef al Marelui Cartier General, la 1 aprilie 1912 devine general de divizie, iar în 1913 a participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic, conducând ofensiva română pe teritoriul Bulgariei, până la Sofia.

În perioadele 14 – 26 august 1916 și 26 septembrie 1916 – 30 ianuarie 1918, a fost comandant al Armatei a II-a, poziție din care s-a remarcat, în perioada Primului Război Mondial, în bătăliile de la Mărăști și Oituz, din anul 1917, în care a respins ofensiva trupelor germane conduse de feldmareșalul Mackenzen.

Pentru destoinicia și curajul de care a dat dovadă în Primul Război Mondial, a fost decorat de către regele Ferdinand cu Ordinul „Mihai Viteazul”, modelul „1916”, clasa a III-a (la 22 martie 1917),  clasa a II-a (la 21 iulie 1917),  clasa I (la 15 decembrie 1921).

În anul 1918, într-un moment dificil pentru țara noastră, regele Ferdinand îi încredințează lui Averescu formarea unui nou guvern, care să încheie pacea cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, acesta reușește să semneze doar preliminariile acestei păci, la 20 februarie 1918, la Buftea, fiind înlocuit apoi în fruntea guvernului de Alexandru Marghiloman.

Tot în anul 1918, Averescu a demisionat din Armată, trecând la o carieră politică. El a condus Liga Poporului, devenită, mai apoi, Partidul Poporului, formațiune ce era constituită din conservatori, oameni politici din Basarabia, Bucovina și Transilvania, din generali și ofițeri superiori și care se baza pe prestigiul lui Averescu. Partidul său s-a bucurat la început de o foarte mare popularitate, mai ales în rândul populației din mediul rural. Constantin Argetoianu menționează că, la auzul veștii că Averescu vine în satul lor, țăranii “cădeau în genunchi, sărutau poalele mantalei albastre, dau din cap, oftau adânc și șopteau: ține-l Doamne, ține-l pentru mântuirea noastră”.

Averescu va fi, apoi, în mai multe rânduri, prim-ministru, în perioadele ianuarie-martie 1918, 1920-1921 și 1926-1927.

Interesant este faptul că, după ce partidul său a obținut o victorie zdrobitoare la alegerile din mai 1920, momentul avea să marcheze începutul declinului pentru Averescu. Printre realizările guvernului său pot fi menționate unificarea monetară,  reforma financiară și reforma agrară, însă așteptările populației, mai ales ale țăranilor, erau mult mai mari. Ei erau nemulțumiți de dificultatea cu care s-a realizat reforma agrară, dar și de faptul că nu au primit cele 5 hectare de teren care le fuseseră promise. Averescu își va depunde al doilea mandat de premier la 13 decembrie 1921.

La 7 iunie 1923, Alexandru Averescu a devenit membru de onoare  al  Academiei  Române.

La 8 martie 1927, grație aportului prim–ministrului Alexandru Averescu,  guvernul Italiei a ratificat Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 privind   recunoașterea actului Unirii Basarabiei cu România.

Prin Decretul Regal nr. 1678/1927, pentru activitatea din timpul Primului Război Mondial, Averescu a primit drepturile, onorurile și avantajele materiale ce i se cuveneau.

Dealtfel, Alexandru Averescu a fost loial casei regale, fiind, la rându-i, prețuit de către regele Ferdinand. În iulie 1927, când regele se afla pe patul de moarte, l-a chemat pe Averescu la el ca să-i vorbească: „Averescu, multe s-au spus între noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îți fac această mărturisire ca să intru ușurat în groapă”.

În anul 1930, generalii Constantin Prezan și Alexandru Averescu sunt ridicați la cel mai înalt rang, acela de mareșal al României, din dispoziția regelui Carol al II-lea. Astfel, la 25 octombrie 1930, la Sighișoara, avea loc ceremonia înmânării bastonului de mareșal, citirea Cărților de „Mareșal al României” fiind făcută de către Ministrul Armatei, generalul Nicolae Condeescu.

S-a retras apoi din viața politică, s-a îmbolnăvit, însă, chiar și în aceste condiții, în anul 1937, este numit membru al Consiliului de Coroană, iar în 1938 acceptă postul de ministru de stat în guvernul patriarhului Miron Cristea (între 10 februarie și 30 martie 1938), cu sprijinul căruia Carol al II-lea a instaurat dictatura regală și, apoi, poziția de consilier regal, din 30  martie  1938.

În noaptea de 2/3 octombrie 1938, Alexandru Averescu a trecut la Domnul, la București, fiind apoi înmormântat, cu mari onoruri, în cripta eroilor de la Mausoleul de la Mărășești.

de Răzvan Moceanu – RADOR