George Coșbuc s-a născut la 20 septembrie 1866, la Hordou, în județul Bistrița-Năsăud, într-o familie numeroasă, fiind al optulea copil al preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și al Mariei, fiică de preot.

A crescut cu poveștile spuse de mama sa și de alți oameni de la țară și a învățat să citească încă de la vârsta de cinci ani.

În anii copilăriei petrecuți în satul natal, a deprins nu doar dragostea pentru literatură, ci și pasiunea pentru folclorul românesc, din care, peste ani, și-a avut izvorul inspirația pentru unele dintre cele mai cunoscute poezii ale sale: ”Nunta Zamfirei”, ”Mama”, ”Numai una”, ”Trei, Doamne, și toți trei”, ”El Zorab”, ”Dușmancele”, ”Noi vrem pământ!”, ”Iarna pe uliță” sau ”La oglindă”.

În perioada 1874-1876, a frecventat școlile din Hordou, Telciu și Năsăud, iar între anii 1876-1884, a urmat liceul la Năsăud, unde s-a familiarizat cu literaturile clasice precum și cu limba germană.

Se spune că George Coșbuc a scris nu mai puțin de 160 de poezii pe când era în clasa a IV-a.

A început, apoi, să se manifeste ca poet și traducător în cadrul Societății de lectură ”Virtus Romana Rediviva”, al cărei membru extraordinar și președinte a devenit.

Despre debutul său literar George Coșbuc mărturisea: “Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. Nici nu știu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești.”

În perioada 1882-1883, a publicat poezii și traduceri în revista liceului, ”Muza someșeană”, iar în 1884, s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Literatură a Universității din Cluj, unde a frecventat cursurile de teoria și istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă, istoria literaturii latine, istoria vechilor greci.

Tot în anul 1884, a devenit membru în comitetul Societății ”Iulia” a studenților români.

A început, apoi, colaborarea la revista ”Tribuna” din Sibiu – la îndemnul scriitorului Ioan Slavici – , iar în anul 1887, a devenit redactor al publicației.

Colaborarea sa desfășurat după ce Slavici a refuzat să publice o poezie de-a lui Coșbuc în „Tribuna” pentru că o considera prea pesimistă – „Balada Infernală”, trimisă pe când era elev în clasa a VIII-a.

„Tribuna” avea să găzduiască în paginile sale poezia ”Filosofii și plugarii”, care marca debutul său editorial.

În anii 1888-1889, tot în „Tribuna” apăreau ”Nunta Zamfirei”, ”Rada”, ”Mânioasă”, ”Fata morarului”, ”Crăiasa zânelor”, ”Numai una”.

În anul 1889, Slavici solicita printr-o scrisoare, sprijinul lui Titu Maiorescu să-l poată trimite la București pe George Coșbuc: ” Sunt sigur că e destul să-l vedeți ca să fiți de acord cu mine că trebuie să facem tot ce ne stă în putință ca talentul acesta să ajungă la deplina lui desfășurare.”

Către finalul anului 1889, George Coșbuc se stabilește la București, unde va deveni funcționar la Ministerul Cultelor (1890-1893) și, mai apoi, șef al Biroului administrativ și de corespondență al Casei Școalelor (1902). În această perioadă se va dedica activităților prin care încerca emaniciparea culturală a satului românesc.

În anul 1895, se căsătorește cu Elena, sora unui editor, iar în același an se năștea unicul său fiu, Alexandru, care va muri, însă, la vârsta de doar 20 de ani, într-un accident de automobil.

Au urmat ani de călătorii în scopul îndrumării învățătorilor, a militat pentru îmbogațirea bibliotecilor din mediul rural, iar în anul 1907, a fost numit șef al Biroului de activități extrașcolare, poziție din care va organiza și îndruma conferințe sătești.

Însă în această perioadă va continua, în mod susținut, și activitatea publicistică, în 1894 va edita, împreună cu Ioan Slavici și I.L. Caragiale, revista ”Vatra”, în care va publica alte creații ale sale – ”Doina”, ”Noi vrem pământ”, ”In opressores”, ”Dragoste învrăjbită”, ”Pașa Hassan”, ”Scara”, ”Iarna pe uliță”, ”Lupta vieții” ș.a. În anul 1901, editează, împreună cu Alexandru Vlahuță, revista ”Semănătorul”, iar în anul 1906 va edita revista ”Viața literară”.

Totodată, a colaborat la numeroase publicații ale vremii, pintre acestea aflându-se ”Albina”, ”Convorbiri literare”, ”Epoca literară”, ”Flacăra”, ”Foaia ilustrată”, ”Povestea vorbei”, ”Românul”, ”Vieața”.

Pasiunea pentru folclorul românesc se va afla la baza publicării, de către Coșbuc, a unor studii referitoare la însemnătatea estetică și poetică a creației populare – precum ”Elementele literaturii poporale” (1900), ”Legendele mănăstirilor noastre” (1902), ”Ghicitorile poporale” (1903), ”Nașterea proverbilor” (1903), ”Baladele poporale” (1903).

George Coșbuc se va remarca și din postura de traducător, câteva din capodoperele literaturii universale găsindu-și însuflețire în limba română – ”Odiseea” de Homer, ”Eneida” de Vergiliu, ”Divina Comedie” de Dante, sau ”Sakuntala” de Kalidasa. A tradus opere din sanscrită, latină, germană, italiană și engleză.

Coșbuc va reuni creațiile sale în proză sau în versuri în volumele ”Balade și idile” (1893), ”Fire de tort” (1896), ”Povestea unei coroane de oțel” (1899), ”Ziarul unui pierde-vară” (1902), ”Dintr-ale neamului românesc” (1903), ”Cântece de vitejie” (1904).

La 1 aprilie 1900, George Coșbuc a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar 16 ani mai târziu, la 20 mai 1916, a devenit membru titular al acestui for.

În anul 1918, după ce ies de sub tipar edițiile a VIII-a la „Balade și idile” și a VII-a la „Fire de tort”, în paginile revistei bucureștene „Scena” apare „Vulturul”, ultima poezie pe care Coșbuc o va publica.

George Coșbuc a murit la București, la 9 mai 1918, la vârsta de 51 de ani, find înhumat la Citirul Bellu, chiar alături de fiul său, Alexandru.

Casa natală din satul Hordou (astăzi George Coșbuc), leagănul copilăriei sale, va deveni Casa Memorială „George Coșbuc”. Ridicată de tatăl poetului, Sebastian Coșbuc, după anul 1840, casa natală – tipic țărănească, vopsită în alb, cu acoperiș din șindrilă – a fost și locul în care poetul a găsit inspirația pentru a crea opere memorabile.