Deși purta, încă din iulie 1937, un război lung și istovitor în China, unde se confrunta cu trupele comuniste ale lui Mao Zedong și cele naționaliste comandate de Jiang Jieshi (Ciank Kai-Șek), guvernul Japoniei a decis să atace, prin surprindere, în dimineața zilei de 7 decembrie 1941, baze militare aparținând Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii. Factorii de decizie de la Tokyo au optat pentru soluția militară, considerată singura viabilă să ducă la crearea „spațiului vital”, sau, așa cum l-au numit, „sfera de coprosperitate”, prin eliminarea forțată a prezenței statelor care aveau colonii și interese în Extremul Orient.

Japonia extinde taifunul militar

Cu 90 de minute înainte de bombardarea importantei baze navale a SUA de la Pearl Harbour, 5.000 de militari japonezi au atacat și ocupat portul Kota Bharu, capitala Sultanatului Kelantan din Peninsula Malaya, deținut de Marea Britanie. Evenimentul n-a fost anunțat, fiind de altfel pus în umbră de atacul de la Pearl Harbour, considerat momentul istoric al deschiderii teatrului de operații din Extremul Orient.

La ora 7:53, primul val format din 183 de avioane decolate de la bordul portavioanelor „Akagi”, „Soryu”, „Shokaku” și „Zuikaku”, din puternica escadră comandată de viceamiralul Chuichi Nagumo, au bombardat Pearl Harbour. După o oră a urmat al doilea val, compus din 167 de avioane, importanta bază navală fiind parțial distrusă. În aceeași zi japonezii au surprins și distrus forțe aeriene ale SUA din Filipine.

Peste ani, Winston Churchill avea să descrie în mod corect situația: „Stăpânirea asupra Pacificului căzuse în mâinile japonezilor, iar echilibrul strategic al lumii fusese schimbat fundamental pentru moment” . Și până pe 18 aprilie 1942, Japonia a părut de neoprit... 

La 28 decembrie 1941, trupe japoneze au debarcat pe insula Wake. Concomitent, au atacat insula Guam, cea mai mare din Arhipelagul Mariane, reușind să taie linia de comunicații a SUA în Pacific, iar Filipinele au fost izolate, atacurile principale fiind îndreptate împotriva insulelor Luzon și Mindanao, cele mai mari și importante ale arhipelagului. La 22 februarie 1942, președintele Roosevelt i-a ordonat generalului MacArthur, comandantul trupelor americane din Filipine, să se retragă în Australia. 

Pe 24 decembrie 1941, trupele care apărau Hong-Kong-ul au capitulat. Cu toate măsurile luate pentru întărirea efectivelor care luptau la Singapore, rezistența s-a dovedit inutilă, orașul predându-se la 15 februarie 1942. După cinci luni și jumătate, bătălia pentru Burma s-a încheiat cu victoria japonezilor, China fiind izolată. Pe 7 martie 1942, garnizoana olandeză din insula Java s-a predat. Victoriile au dus cuceririle japoneze la limitele propuse în planurile de dinainte de război. „Înaltul Comandament Japonez” a decis să extindă linia cuceririlor prin includerea în zona de coprosperitate a insulelor Aleutine, insula Midway, Samoa, Fiji, Noua Caledonie și îndeosebi Port Moresby din Guineea de Sud, scopul fiind totodată învăluirea Australiei.

Statele Unite ripostează: „Raidul Doolittle”

La începutul lunii ianuarie 1942, amiralul Chester Nimitz, comandantul „Zonei Pacificului”, a aprobat pregătirea unui îndrăzneț bombardament aerian asupra câtorva importante orașe japoneze. Operațiunea a intrat în istoria celui de-al Doilea Război Mondial sub denumirea de „Raidul Doolittle”. Locotenent-colonelul James Doolittle a primit ordinul să constituie o escadrilă alcătuită din 24 de bombardiere „B-25 Mitchell”, care au început pregătirea riscantei misiuni. Întrucât japonezii patrulau până la 800 km de arhipelag, avioanele trebuiau lansate în afara limitei.

După o perioadă de instruire intensă, 16 bombardiere au fost îmbarcate la bordul portavionului „Hornet”. Întrucât combustibilul nu le ajungea și pentru întoarcere, Doolittle și subordonații săi nu aveau altă soluție, după îndeplinirea misiunii de bombardament, decât să-și continue zborul spre China.

La 18 aprilie, avioanele au decolat de pe puntea portavionului. După patru ore de zbor, la ora 12:15, au început lansarea bombelor asupra capitalei Tokyo. Clădiri, fabrici, depozite de petrol, uzine electrice, obiective militare ș.a. au fost incendiate și distruse. Bombe incendiare au fost lansate și asupra orașelor Kobe, Nagoya și Yokohama. 71 de aviatori din cei 80 de participanți la misiune au supraviețuit.

După atâtea înfrângeri și pierderi, locotenent-colonelul James Doolittle și bravii săi aviatori au demonstrat că japonezii pot fi surprinși și loviți în inima țării lor. Atât în rândul trupelor, cât și a americanilor de rând, succesul „Raidului Doolittle” a produs satisfacție și a renăscut speranța.

„Pentru prima oară de la începutul războiului, înaintarea niponă a fost blocată”

Reușind să spargă codul secret naval „YM-25” utilizat de japonezi pentru comunicare, un alt important succes al SUA, amiralul Nimitz a aflat despre pregătirea comandamentului flotei japoneze a unei operații în Marea de Corali. Aici, la începutul lunii mai 1942 s-a derulat o importantă bătălie aero-navală. Navele Japoniei și ale Statelor Unite nu s-au întâlnit, aviația având rolul decisiv. Amiralul Chester Nimitz avea să conchidă: „Din punct de vedere strategic, ea (bătălia din Marea de Corali – n.n.) a fost o victorie americană. Pentru prima oară de la începutul războiului, înaintarea niponă a fost blocată” .

Beneficiind de rezultatele echipei de criptografi, comandați de comandorul Joseph R. Rochefort, care a spart codul marinei japoneze, amiralul Nimitz a fost informat că amiralul Yamamoto, comandantul flotei japoneze, pregătește o importantă operațiune navală în Pacific. Solicitând informații despre situații deosebite din bazele navale, s-a aflat că atacul japonez viza atolul Midway .

Bătălia a început pe 4 iunie 1942, iar Japonia a primit o lovitură decisivă. În numai cinci minute, celebrele „cinci minute de la Midway”, flota japoneză a pierdut portavioanele „Akagi”, „Soryu” și „Kaga”, „Hiryu” fiind scufundată după câteva ore. După Midway, flota niponă a fost obligată să treacă în apărare.

Pagini de eroism au înscris pușcașii marini ai SUA și în bătălia de la Guadalcanal, desfășurată între august 1942 până la 1 februarie 1943. Victoria de la Guadalcanal a „asigurat forțelor terestre prima punte spre Tokyo” . Au urmat victoriile obținute în cursul anului 1942 în Papua-Noua Guinee și insula Bougainville, care au restrâns semnificativ perimetrul defensiv japonez în zona Pacificului de Sud.

Anul 1943 a adus Statelor Unite, după operații complexe, eliberarea insulelor din nordul și centrul Oceanului Pacific, Arhipelagul Aleutine, capturarea insulelor Tarawa și Makin. Tarawa a constituit o lecție importantă de război sub aspectul tehnicii operațiilor amfibii .

MacArthur: „M-am întors”

Pe 22 februarie 1944 s-au încheiat luptele pentru eliberarea Arhipelagului Marshall, succesul deschizând drumul spre insulele Mariane. Începând cu 15 iunie 1944 s-a derulat una dintre marile bătălii aeronavale ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe insula Saipan trupele japoneze au trecut printr-un dezastru, urmat de cel de pe insula Guam și Tinian. Victoria din insulele Mariane a permis revenirea în Filipine și a adus avantaje strategice aviației americane – avioanele „B-29” au început să bombardeze sistematic Japonia. Începând cu vara lui 1944, generalul MacArthur a primit undă verde și forțele necesare reîntoarcerii în Filipine. S-a realizat un raport de forțe copleșitor față de Japonia. Bătălia pentru Filipine a înregistrat utilizarea de către aviația niponă a atacurilor sinucigașe Kamikaze și creșterea sacrificiului nipon în rândul voluntarilor japonezi, prin care s-a încercat blocarea eficientei strategii a amiralului Nimitz, denumită saltul oii: bazele japoneze importante erau neutralizate prin bombardamente, debarcările executându-se pe atoli mai puțin apărați, reușindu-se eliberarea, insulă după insulă, arhipelag după arhipelag .

Recucerirea insulei Leyte i-a dat prilejul generalului MacArthur să declare cu satisfacție: „M-am întors”. În preajma insulei, patru bătălii aeronavale, în Marea Sibuyan, strâmtoarea Surigao, capul Engano și Samar au diminuat forța navală și aeriană a Japoniei . La 9 ianuarie 1945 a debutat debarcarea pe insula Luzon, „cea mai mare operație de invazie de pe teatrul de război al Pacificului” . 

Victoriile de la Iwo Jima din 16 martie 1945 și Okinawa, cea mai mare insulă din Arhipelagul Ryukyu, la 21 iunie, considerată de Lidell Hart, unul din cei mai avizați istorici ai celui de-Al Doilea Război Mondial, drept „poarta interioară de acces în Japonia” , au agravat situația Imperiului nipon. Succese s-au obținut, după lupte foarte grele, și pe continent. Mareșalul Joseph Slim, comandantul Armatei a 14-a britanico-indiene – considerat strateg genial – a eliberat Myanmar .

Statul Major Unificat al SUA a trecut la pregătirea planului de invadare a principalelor insule nipone Kyushu și Honshu, denumit „Downfall” (Prăbușirea). La rândul său, Comandamentul japonez a întocmit planul de apărare „Ketsu-Go”, prin care două armate sprijinite de kamikaze trebuiau să apere insulele.

Presiunea asupra Japoniei s-a amplificat, un rol major avându-l avioanele „B-29”, bombardiere cu rază lungă de acțiune. Un exemplu edificator îl constituie atacul din noaptea de 9 spre 10 martie 1945, când 334 de avioane „B-29” au lovit Tokyo. Au fost distruse 267.000 clădiri, și-au pierdut viața 83.000 de locuitori, 100.000 au fost răniți, în timp ce 1,5 milioane și-au pierdut locuințele. Sursele istorice descriu atacul drept cel mai „distructiv bombardament aerian convențional din istorie” . Raidurile au continuat până pe 13 august 1945.

Se caută soluții

Cu populația demoralizată, lipsită de materii prime strategice, petrol și minereu, izolată internațional după ce URSS a denunțat, la 5 aprilie 1941, Tratatul de neutralitate pe care îl avea cu Japonia, factorilor de decizie de la Tokyo li s-au restrâns opțiunile pentru a-și salva țara.

La nivelul guvernului amiralului Suzuki, ministrul Afacerilor Externe, Shigenori Togo, nutrea speranța unei soluții diplomatice pentru ieșirea din război, apelând la medierea cu URSS. La mijlocul lunii mai 1945, Togo l-a rugat pe fostul prim-ministru și ministru al Afacerilor Străine, Hiroto, să discute cu ambasadorul URSS la Tokyo, I. Malik. Hiroto l-a contactat pe Malik informându-l că țara sa dorește un nou pact de neagresiune. Neavând mandat pentru negocieri, Malik nu s-a angajat cu nimic. Încercări de a obține sprijinul URSS s-au făcut și la Moscova, prin intermediul ambasadorului Naotake Soto. Ambasadorul a informat guvernul URSS despre dorința împăratului de a se încheia pacea, dar nu printr-o înțelegere simplă de acceptare a capitulării necondiționate. A solicitat primirea prințului Konoye ca trimis special. Moscova nu a dat curs solicitărilor.

Aliații stabilesc soarta Japoniei

Primele decizii publice ale Aliaților referitoare la Japonia le regăsim în „Declarația comună a primului ministru Winston Churchill și a președintelui Roosevelt”, semnată la 24 august 1943, la Quebec, în cadrul Conferinței Quadrant (17-24 august 1943). Documentul aproba recomandările șefilor de State Majore privind operațiunile militare împotriva Japoniei și chestiunile politice derivate, fără a se da explicații clarificatoare .

În cadrul primei conferințe de la Cairo (Sextant I, 23-26 noiembrie 1943), Winston Churchill, președintele Roosevelt și președintele Chinei, Jiang Jieshi, au ajuns, după cum reiese din „Comunicatul Comun”, la un acord privind derularea operațiunilor militare împotriva Japoniei. Luptele Aliaților, se menționa în document, au ca obiectiv pedepsirea agresiunii și nu vizează cuceriri teritoriale. Zonele „furate” de la China trebuiau retrocedate, Coreea urmând să fie eliberată și să redevină independentă. Documentul se încheia cu un avertisment clar, fără echivoc, pentru guvernul de la Tokyo: ieșirea din război se va putea face numai prin capitularea necondiționată .

La Ialta (Argonaut 4-12 februarie 1945), problema Japoniei avea să fie mai mult o afacere a SUA și a URSS-ului, după cum aprecia ulterior W. Churchill . În „Acordul privind intrarea în război a URSS împotriva Japoniei” semnat de I.V. Stalin, F.D. Roosevelt și W. Churchill s-a prevăzut ca trupele sovietice să se alăture Aliaților pe teatrul de operații din Extremul Orient după capitularea Germaniei, „la două sau trei luni”. SUA și Marea Britanie recunoșteau URSS-ului drepturile asupra teritoriilor solicitate. Astfel, partea de nord a insulei Sahalin și insulele adiacente urmau să fie preluate de URSS. Dairenul căpăta statutul de port internațional, iar Port Arthur devenea bază navală închiriată de sovietici. Căile ferate din estul Chinei și Manciuria urmau să fie administrate de o societate mixtă chino-sovietică. Insulele Kurile trebuiau cedate URSS-ului. Aranjamentele necesită acordul lui Jiang Jieshi, pe care Roosevelt se obliga să-l obțină. Documentul accentua că pretențiile URSS „vor trebui incontestabil satisfăcute după înfrângerea Japoniei” . Era un prim succes a lui Stalin în conturarea glacisului postbelic în Extremul Orient. 

Tema Japoniei a revenit și pe agenda Conferinței de la Potsdam (Terminal, 16 iulie-2 august 1945), în care cei Trei Mari s-au reunit mai întâi în formula H. Truman-I.V. Stalin-W. Churchill, iar după alegerile generale din Marea Britanie, al căror rezultat a fost anunțat pe 26 iulie, șef al delegației britanice a devenit Clement Attlee, care primise mandatul de premier.

La 26 iulie 1945 s-a dat publicității Proclamația cu privire la termenii capitulării Japoniei, care purta semnătura președintelui SUA și a premierului Marii Britanii. Liderul Chinei, Jiang Jieshi, și-a dat acordul. Lipsea semnătura lui Stalin întrucât URSS avea relații diplomatice cu Japonia.

Documentul fixa oportunitățile oferite Japoniei pentru a ieși din război, proclamând „imediat capitularea necondiționată a forțelor japoneze”, alternativa fiind „promptă și completă distrugere” . Condițiile cerute pentru capitulare se refereau la îndepărtarea militarismului, dezarmarea și judecarea celor vinovați de crime de război și cruzimi asupra prizonierilor; limitarea suveranității țării la insulele Honshu, Hokaido, Kyushu, Shikoku și câteva mici insule; revenirea la regimul democratic și respectarea drepturilor fundamentale ale omului; plata reparațiilor, Japoniei asigurându-i-se acces la materii prime și comerț internațional. Țara urma să fie ocupată militar, regimul impus de Aliați încheindu-se când Japonia îndeplinea toate obiectivele.

„Vom distruge complet puterea Japoniei de a mai desfășura un război”

La Tokyo documentul a fost cunoscut prin intermediul transmisiei făcute de un post de radio local din San Francisco. Analizat la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, documentului i s-a dat o interpretare pozitivă, existând premise pentru obținerea unor condiții bune pentru țară. S-a observat lipsa semnăturii lui Stalin și înlocuirea formulei „capitulării necondiționate” cu fraza „capitularea necondiționată a tuturor trupelor japoneze”. Ministrul Togo a reușit cu mare greutate să-și convingă colegii pentru acceptarea contactării guvernului URSS.

Pe ansamblu, guvernul a luat decizia de a diminua importanța documentului. Premierul Suzuki l-a apreciat în conferința de presă din 28 iulie ca „repetare a Declarației de la Cairo” și, în consecință, Japonia nu își va schimba politica . Aliații au concluzionat că Japonia va continua războiul.

Președintele Truman primise cu o zi înainte de începerea reuniunii de la Potsdam informația secretă că „Proiectul Manhattan” se finalizase cu succes, SUA deținea bomba atomică pe care o experimentase cu succes la Almogardo, în deșertul New Mexico. De la bordul crucișătorului „Augusta” a ordonat, la 2 august 1945, ca Japonia să fie lovită cu noua armă. În consecință, la 6 august 1945, ora 8:15, bombardierul „Enola Gay” a lansat prima bombă atomică „Little Boy”, cum a fost botezată, asupra Hiroshimei, distrugerile și pierderile umane fiind de neimaginat la Tokyo .

În aceeași zi a fost transmisă Declarația președintelui SUA care făcea cunoscut poporului american și întregii lumi că în urmă cu 16 ore (diferența de fus orar) un avion american a aruncat o bombă atomică ce a adus „o nouă și revoluționară sporire a forței de distrugere”, japonezii fiind „răsplătiți înzecit” pentru atacul de la Pearl Harbour. Comunicatul avertiza fără echivoc: „Vom distruge complet puterea Japoniei de a mai desfășura un război”, dacă nu acceptă Declarația de la Potsdam .

Guvernul Japoniei se menținea în indecizie, nefiind hotărât să-și afirme capitularea în condițiile în care reprezentanți ai armatei erau deciși să continue lupta. 

Președintele Truman a aprobat a doua lovitură nucleară asupra unuia din cele două orașe, Nagasaki și Kokura. Ultimul, fiind acoperit de nori, Nagasaki a suportat, la 9 august, a doua lovitură nucleară. Cu o zi înainte, la Moscova, ambasadorul Soto fusese informat oficial că începând cu 9 august 1945 URSS declară război țării sale.

Atât în Consiliul de Război, cât și în guvern nu s-a putut lua o decizie, opiniile fiind împărțite. În situația dramatică în care se afla țara, încălcând tradiția, primul ministru a apelat cu profund respect la împăratul Hirohito, caz unic în istoria Țării Soarelui Răsare, solicitându-i poziția. Hirohito s-a declarat pentru acceptarea Declarației de la Potsdam. Consiliul de Miniștri s-a supus și a adresat SUA răspunsul: „Guvernul japonez este gata să accepte condițiile enumerate în Declarația făcută la Potsdam, la 26 iulie 1945”, cu unica rezervă că nu „se va aduce nicio atingere prerogativelor Majestății Sale, ca suveran” .

Președintele Truman și majoritatea colaboratorilor s-au pronunțat pentru menținerea regimului imperial, acesta fiind, în opinia SUA și al Japoniei, singurul care putea asigura stabilitate în societate. Într-un document dat publicității de Departamentul de Stat s-a precizat poziția SUA față de statul împăratului. Se sublinia că „puterea cu care sunt investiți împăratul și guvernul japonez în conducerea țării va fi subordonată Comandamentului Suprem al Forțelor Aliate” .

Proclamația împăratului Hirohito, un document unic și tulburător 

Condițiile cerute de SUA au dezamăgit la Tokyo. Au apărut noi poziții pro și contra. Tineri ofițeri au cerut vehement respingerea documentului, în timp ce Ministerul de Externe a agreat acceptarea poziției SUA. Ministerul de Război s-a poziționat pe continuarea războiului „până la ultima suflare” . A învins rațiunea, poziția împăratului fiind decisivă, el și-a prezent liber voința, „fără a viola autoritatea și responsabilitatea nimănui”, după cum avea să se relateze ulterior . Prin intermediul unui mesaj înregistrat, la 15 august, vocea împăratului a fost auzită de supuși, deși puțini au înțeles limbajul său, utilizat la curte, diferit de vorbirea cotidiană.

Proclamația împăratului este un document unic și tulburător prin mesajul transmis supușilor în cuvinte simple, clarificatoare la momentul în care se afla țara și viitorul ei. Mesajul explica motivul intrării țării în război, acela „de a salvgarda integritatea Japoniei și stabilitatea Asiei de Est”. Țara se confrunta însă cu o coaliție mondială și cu o nouă bombă care putea duce la „nimicirea națiunii japoneze”. Avertizând că țara „va trece prin grele încercări”, Hirohito anunța hotărârea sa: „Ascultând de dictatul timpului și al destinului am hotărât să deschidem calea unei păci durabile generațiilor viitoare, suportând insuportabilul și tolerând intolerabilul”. Hirohito cerea poporului să evite „izbucnirile emotive”, iar națiunea „să fie de acum înainte, din generație în generație, o unică familie”, capabilă să ridice „la o înălțime și mai mare gloria imperiului și a ține pasul în progresul timpului”.

2 septembrie 1945, ora 9:25 – cel de-Al Doilea Război Mondial se încheie

În corespondența dintre Truman și Stalin, capitularea Japoniei devine subiect prioritar. Președintele l-a informat pe Stalin despre decizia de a-l numi pe generalul MacArthur, Comandant Suprem, cu dreptul de a reprezenta „puterile Aliate spre a primi, coordona și traduce în fapt capitularea generală a forțelor armate japoneze” . Stalin a solicitat completarea ordinului cu enumerarea teritoriilor japoneze care se predaseră trupelor sovietice: insulele Kurile și partea de nord a insulei Hokkaido, motivând necesitatea satisfacerii orgoliilor poporului URSS care știa că între 1919-1921 Extremul Orient rus s-a aflat sub ocupație japoneză. Truman l-a refuzat pe liderul rus în problema ocupării unei zone în Hokkaido, iar Stalin, la rândul său, a respins cererea lui Truman de a avea o bază în Kurile.

La 30 august, două divizii americane au intrat în Japonia fără luptă. Peste trei zile, la 2 septembrie 1945, la bordul navei „Missouri”, ancorată în portul Tokyo, a avut loc ceremonia semnării Actului capitulării Japoniei. Pe document și-au pus semnătura, din ordinul și în numele împăratului Hirohito și a guvernului, reprezentanți ai Ministerului Afacerilor Străine și al Marelui Stat Major. Din partea SUA au semnat Douglas MacArthur, comandant suprem al Puterilor Aliate, și amiralul Chester Nimitz. S-au alăturat reprezentanți ai Chinei, Marii Britanii, URSS, Australiei, Canadei, Franței, Olandei și Noii Zeelande.

Cel de-Al Doilea Război Mondial se încheia. Era ora 9:25. Început la 1 septembrie 1939 ca un conflict local prin atacul Poloniei de către Germania, a căpătat, după numai două zile, dimensiuni internaționale, iar din 7 decembrie 1941, mondiale.

Poporul japonez a găsit în împăratul său salvatorul. Hirohito însuși va fi salvat de orice răspundere privind războiul de către generalul MacArthur, între ei existând relații de apropiere și prețuire.

Soluția extremă cerută supușilor de a capitula necondiționat și poziția SUA implementată de generalul MacArthur au deschis Țării Soarelui Răsare calea spre reconstrucție, demnitate și către „miracolul japonez” în economie, ceea ce a așezat-o, nu peste mulți ani, între marile puteri ale economiei mondiale, respectată și admirată.

SURSA: Historia.ro