Originile Alianței

Între 1945 și 1949, puse în fața necesității imediate de reconstrucție economică după cel de al Doilea Război Mondial, țările Europei Occidentale și aliații lor Nord-americani, au privit cu îngrijorare politicile și metodele expansioniste ale Uniunii Sovietice. Îndeplinindu-și promisiunile luate în timpul războiului de a reduce  potențialul de apărare și de a demobiliza trupele, guvernele occidentale au observat intenția clară a conducerii sovietice de a-și menține forța militară la întreaga sa capacitate. Mai mult, în lumina obiectivelor ideologice declarate ale Partidului comunist sovietic, era evident că apelul de respectare a Cartei Națiunilor Unite și a acordurilor internaționale stabilite la sfârșitul războiului nu garantau suveranitatea națională sau independența statelor democratice, amenințate de acte de agresiune externă sau de subversiune din interior.

Un motiv de îngrijorare în plus a fost și faptul că în Europa Occidentală, dar și în cea de Est, la putere au s-au impus forțe nedemocratice, operând represiuni ale opoziției, ori a drepturilor și libertăților civile, umane și fundamentale. Între 1947-1949, o serie de evenimente politice dramatice, la nivel mondial, au agravat și mai mult situația. În această perioadă au avut loc amenințări fățișe la adresa suveranității Norvegiei, Greciei, Turciei, a unor țări din Vestul Europei, lovitura de stat din Cehoslovacia (iunie 1948), blocada ilegală a Berlinului (aprilie 1948).

În aceste condiții a fost semnat Tratatului de la Bruxelles – în martie 1948, -care a marcat hotărârea a cinci țări vest-europene, Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie, de a dezvolta un sistem de apărare comun și de a întări legăturile, încât să poată rezista în fața amenințărilor ideologice, politice și militare la adresa securității lor.  Negocierile cu S.U.A și Canada au creat cadrul formării unei singure Alianțe Nord-Atlantice, bazată pe garanții de securitate și angajamente comune între Europa și America de Nord.

Fondarea NATO

În 1949, continuând logica Tratatului de la Bruxelles, Danemarca, Islanda, Norvegia și Portugalia au fost invitate să se alăture acestui proces. În final, aceste negocieri s-au concretizat prin semnarea Tratatului de la Washington, în aprilie 1949, prin care 12 țări fondatoare: SUA, Canada, Franța, Marea Britanie, Belgia, Țările de Jos, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia și Italia pun bazele NATO, instituind un sistem comun de securitate bazat pe un parteneriat între cele 12 state europene și Nord-americane. Tratatul de la Washington, din aprilie 1949, reprezintă începutul oficial al istoriei NATO, care continuă și în prezent.

Alianța Nord-Atlantică a fost fondată pe baza unui tratat între statele membre, acceptat de către acestea în urma dezbaterilor publice și a unor procese parlamentare specifice. Fiecare țară membră este obligată în baza Tratatului semnat să-și asume atât riscurile și responsabilitățile, precum și avantajele securității colective, angajându-se să nu ia parte la nici un alt acord internațional care ar putea intra în conflict cu clauzele Tratatului în cauză.

De la bun început NATO a reprezentat legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Ideea NATO a constat în manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru susținerea intereselor lor comune în problema securității. Principiul fundamental care a fost pus la baza Alianței este un angajament comun fată de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securității acestora.

Solidaritatea si coeziunea din cadrul NATO

Tratatul Alianței susține faptul că nici o țară membră, nu poate fi forțată să se bazeze doar pe propriile eforturi naționale, în cazul apariției unor amenințări asupra securității sale. Fără a priva statele membre de drepturile și obligațiile de a-și asuma responsabilitățile suverane în domeniul apărării, Alianța le ajută să își atingă obiectivele de securitate națională în urma unui efort colectiv.

Tratatul Nord-Atlantic din aprilie 1949, care este baza legală și contractuală a Alianței, a fost stabilit în cadrul art. 51 al Cartei Națiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărare individuală sau colectivă. Cu toate că scopul aliaților, cum spune Tratatul, a constat în a „promova relații de pace și prietenie în zona Nord-Atlantică”, scopul imediat al NATO a fost acela de a-și apăra membrii de o potențială amenințare care ar fi putut rezulta în urma politicii și sporirii capacității militare a fostei Uniuni Sovietice.

Mijloacele prin care Alianța își exercită politicile de securitate include menținerea unei capacități militare suficiente pentru a preveni un eventual război și pentru a asigura o apărare adecvată, o capacitate generală de rezolvare a crizelor care ar putea afecta securitatea membrilor săi, dar și promovarea activă a dialogului cu alte națiuni și a unei abordări a securității europene în spiritul ajutorului reciproc, capabil să includă măsuri de dezvoltare în domeniul controlului armamentului și al dezarmării. De fapt, Alianța este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-și menține securitatea prin garanții comune și prin relații stabile cu alte țări.

Evoluția în timp a Alianței Nord-Atlantice

Pa parcursul existenței sale NATO a fost și continuă să fie un punct puternic de atracție pentru statele europene angajate în asigurarea temeinică a propriei securități. Aceasta a determinat extinderea Alianței prin aderarea de noi membri la organizație. Așa, Grecia și Turcia s-au alăturat Alianței în februarie 1952. Germania a aderat - ca Germania de Vest - în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea acestei țări și cu regiunile sale din Est. Spania a fost admisă la 30 mai 1982, iar fostele țări semnatare ale Pactului de la Varșovia au aderat fie la 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria și Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania și Bulgaria). La 1 aprilie 2009 au aderat la NATO Albania și Croația. La 5 iunie 2017 - Muntenegru. La 27 martie 2020, Macedonia de Nord a devenit al 30-lea stat membru al NATO, după ce a soluționat o dispută cu Grecia cu privire la denumirea țării.

Istoria NATO a înregistrat și anumite evoluții mai problematice pentru atmosfera generală din organizație. Așa, Franța s-a retras din comanda militară a NATO în 1966, dar a revenit în 2009. Islanda, singura țară membră NATO care nu are o forță militară proprie, s-a alăturat organizației cu condiția de a nu fi obligată să participe la război.

La summitul de la București din aprilie 2008, NATO a fost de acord cu acordarea perspectivei de aderare pentru Ucraina și Georgia, state care deschis și-au exprimat intenția de aderare la Alianță. Rusia, însă, a reacționat negativ la intenția acestor țări de a adera la NATO, declanșând război împotriva Georgiei în 2008, și împotriva Ucrainei în 2022.

Războiul declanșat de Rusia lui Putin împotriva unei țări europene suverane, cum este Ucraina, a determinat asemenea state europene ca Finlanda și Suedia, să-și abandoneze statutul consacrat de neutralitate și să adere la NATO pentru a-și asigura securitatea. Finlanda a parcurs tot procesul legal de ratificare a calității sale de membru NATO în 2022, devenind al 31 stat al Atlanticului de Nord. Suedia este, în prezent, în proces de admitere în Alianță prin parcurgerea procesului de ratificare a calității sale de membru în parlamentele naționale ale statelor NATO.

Aparent, istoria NATO va continua atât timp, cât există pericol pentru pace provocat de politici imperialiste de cotropire a altor popoare, cum se prezintă astăzi războiul declanșat de Rusia lui Putin împotriva Ucrainei. Ucraina și Georgia, două state post-sovietice – ambele victime ale agresiunii militare ruse, deschis pledează cauza aderării la NATO ca remediu capital de asigurare a propriei securități. Și în Republica Moldova, stat post-sovietic cu statut de neutralitate consacrat în Constituție, a început o dezbatere pe interior privind perspectiva consolidării securității prin intensificarea procesului de cooperare cu NATO, dezbatere departe de a fi încheiată.