Perioada cuprinsă între Crăciun și Bobotează a amestecat vechi sărbători păgâne (Dionisiacele câmpenești, Brumulia, Saturnalia, Dies natalis Salis invictis) reinterpretate în perspectivă creștină, țărănească și teologală, potrivit cercetătorului Șerban Anghelescu, care vorbește în „Sărbători de iarnă” despre colindele din ultimele zile ale anului.

„În practică, formele de colindat ocupă aproape întreg teritoriul celor douăsprezece zile”, explică acesta, descriind pe zone care sunt simbolurile colindătorilor la sfârșit de an. „În Moldova și Muntenia se umblă cu Capra de Anul Nou, iar în Transilvania de Crăciun, fără să fie o regulă absolută”.

Vlad Manoliu scrie în volumul „Sărbători românești” că „între Crăciun și Bobotează (în unele zone numai în cele trei zile de Crăciun) copiii umblă cu Steaua. Ei sunt numiți „stelari“, „colindari“, „crai“. El explică cum se umblă prin sat: „În Muntenia flăcăiandrii umblă în noaptea din ajun și în ziua de Sânt Ion cu un soi de urături speciale. Li se spune Iordănitori și sunt conduși de un popă. Acesta poartă o căldărușă cu aghiazmă, în care ceilalți înmoaie motocoalele și iordănesc pe cei vizitați. Un flăcău din ceată duce o țepușă de lemn în care se înfige carnea dăruită. Ceata umblă prin sat, din casă în casă, mimând slujba de Bobotează. Gospodarii sunt stropiți, apoi sunt ridicați pe brațe de trei ori în sus. În unele locuri, stăpânul casei se luptă cu un iordănitor și, dacă îl învinge, îi face un dar. Alți gospodari, mai glumeți, se așază pe un buștean sau un car și iordănitorii trebuie să-i ridice cu tot cu ele. În cele din urmă le dăruiesc bani, carne și băutură. Ceata caută mai ales Ioni și Ioane, pe care-i pornesc cu sila la gârlă ca să-i boteze și nu-i iartă decât dacă primesc ceva în schimb. La horă sunt iordănite în special fetele”.

Sfaturi generale în tradiția românească

Antoaneta Olteanu a scris câteva sfaturi generale în „Calendarele poporului român”, legate de încheierea anului. „Anul se sfârșește și gazda trebuie să se îngrijească de toate, să vadă dacă nu s-a adunat apa pe sămănături, dacă nu trebuie să tăie copaci și tufiș, să vadă dacă vitele sunt bine îngrijite, curățite, nutrite, bine așternute, duse la aer, dacă, pe lângă nutrețul uscat, nu trebuie să se dea și rădăcini, dacă nu se poate folosi de vreo verdeață pe afară, dacă nu se îngheață apa pusă pentru vite și pentru păsările din curte, dacă pomii acoperiți au destul aer. Pivnița, de mucezește câte ceva în ea, trebuie afumată cu piatră pucioasă și aerisită din când în când. Sălata și alte legumi, dacă e neaua puțină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni. Iarna nu e ca omul să se lenevească, ci să se odihnească după munca cea grea de peste an. Vitele trebuiesc ținute în curățenie deosebită și sarea să nu le-o tragem. Să se care gunoi. Când gerul e mare, ferestrile pivnițelor să se înfunde. Grajdurile să fie călduroase, căci atunci vitele mănâncă mai puțin. Pleava se opărește și, amestecată cu napi de nutreț ori cartofi, astfel se dă la vite. În chipul acesta se curăță nutrețul”, scrie istoricul în „Calendarul săteanului pe anul comun 1918”.

Obiceiuri de Anul Nou

Odinioară, luna decembrie era numită și Undrea, dar și Luna lui Cojoc, Ningău sau Luna lui Andrei. În lumea satului românesc, tradițiile, obiceiurile și datinile păstrate reprezintă tezaurul național nescris și înțelepciunea populară.

Lista tradițiilor și a obiceiurilor românești cuprinde, pe lângă colinde, jocuri cu măști, alaiuri, teatru popular și dansuri specifice finalului de an.

Plugușorul este un obicei practicat de români, încă din cele mai vechi timpuri, de sărbătoarea Anului Nou.

„Uratul cu plugul sau cu plugușorul practicat de copii și de feciori în grupuri separate implică uneori prezența fizică a plugului. Textul, o istorie versificată a facerii de pâine (colac), întrunește trăsăturile necesare mitului. Recitat în timp sacru, plugușorul povestește despre nașterea pâinii la care participă succesiv aproape toți membrii comunității, iar în cele din urmă colacul este împărțit tuturor. Satul întreg se adună în colacul care îi conține simbolic pe toți și se desface apoi în bucățile împărțite egal. Trupul pâinii va trăi identic în fiecare dintre actorii și martorii ritului”, scrie Șerban Anghelescu în „Sărbători de iarnă”.

Obicei agrar, structurat după modelul colindelor, Mersul cu Buhaiul este o datină păstrată de sute de ani în satele românești. Obiceiul Buhaiului se practică în ajunul Anului Nou, între asfințit și miezul nopții. Obiectul buhai este o bărbânță (putină) cu unul dintre capete acoperit de o bucată de piele de oaie foarte bine întinsă, din centrul căreia atârnă o slimnă (coamă) din păr de cal, ce produce un sunet grav, ciudat și nemuzical, care amintește de mugetul unui taur. Uneori buhaiul este împodobit și i se pun coarne de berbec învelite în hârtie colorată și ciucuri. Grupurile de urători poartă costume tradiționale, căciuli împodobite, bice și clopoței, fiind răsplătiți de gazde cu mere, nuci, covrigi și colăcei.

Un alt obicei arhaic care se petrece în Seara Anului Nou este Jocul Ursului, un joc popular cu măști, cu caracter augural, format din urători deghizați. Masca-costum este lucrată din blana unui animal întreg și este împodobită la cap cu doi canafi (ciucuri) de culoare roșie. Jocul Ursului este aducător de fertilitate, iar sunetele fluierului, ale tobelor și ale tălăngilor vor avea ca rezultat scoaterea căldurii din pământ și astfel solul va fi mai productiv.

Jocul Caprei este un obicei străvechi, ce se păstrează încă la români și face parte din tradițiile de iarnă. În ziua de Anul Nou, prin teatrul folcloric pe care Jocul Caprei îl prezintă trecând printr-un ciclu de „transformări” (moarte, înmormântare, bocete, înviere), participăm în fapt la un ritual dramatic împletit cu elemente de cult.

Potrivit tradițiilor românești, mersul cu Capra, cât și primirea urătorilor în fiecare casă de creștini aduc noroc și belșug în gospodărie, fiind totodată un obicei important și pentru agricultorii care considerau Jocul Caprei o chemare a forței divine pentru  atragerea roadelor bogate. Animal de cult, în vechime, capra a fost asociată cultului fertilității. Actul ritual al acestui joc simbolizează înmormântarea anului vechi și renașterea anului nou.

Potrivit cercetătorului Șerban Anghelescu, capra și jocul ei reprezintă un ritual care compune o imagine fioroasă. „O construcție simplă și ingenioasă de lemn sau, în mod excepțional, din fire și bare metalice constituie suportul, coloana vertebrală a caprei care susține capul cornut cu maxilarul superior mobil. Mânuitorul caprei ascuns sub o pânză de care atârnă fâșii de hârtie colorată sau fire vegetale face să clămpăne fioros, ritmic, botul caprei, amenințându-i pe spectatori. Salturile acrobatice ale jucătorului de capră, zgomotul fălcilor lovite, sunetul clopoțelului atârnat de maxilar, sclipirea oglinzilor fixate deseori pe blana textilă a caprei, compun o imagine voit țipătoare, fioroasă și comică în același timp, în care preoții vedeau poate pe drept cuvânt figura diavolului”.

Obicei de Anul Nou, Umblatul cu Sorcova este practicat mai cu seamă de copii. Etimologia cuvântului „sorcova” vine din bulgară, de la cuvantul surov, care înseamnă „verde crud” și face referire la ramura verde îmbobocită pe care o foloseau urătorii în vechime. Pentru urător, Sorcova ține loc de baghetă magică și are calitatea de a transmite sănătate și tinerețe celui colindat.

Paul Morand scria în cartea sa „București”, la 1935, despre un oraș în care zgomotele și zăpada erau prețioase. „În parcuri, fotografii ambulanți își suflă în pumni și developează fotografii la minut deasupra unui vas de mangal. Automobilele, făcute pentru clime temperate, scot horcăieli bizare. Copiii își scot săniile și lunecă până în cimitir: capătul cursei e printre morminte. Țigăncușele vând flori, dar sunt flori de hârtie, sorcove de Anul Nou, trandafiri roșii și margarete albe cu auriu; vă seamănă cu boabe de grâu și vă urează să trăiți, să-nfloriți, ca merii, ca perii, ori să trăiți, să-mbătrâniți, ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir. Copiii mascați trag un căruț cu un brad de Crăciun și vin să ceară pe la uși, în zăpadă până la genunchi”.

Superstiții

Unele dintre cele mai cunoscute superstiții sunt legate de bani, noroc și belșug.

În noaptea dintre ani, se spune că e bine să ai bani în buzunar, dar și că nu este bine să dăm bani pe 31 decembrie și 1 ianuarie, ca să nu rămânem fără bani tot anul ce vine. În unele zone ale țării, femeile coc o pâine în care ascund bani, iar cel care găsește monedele va avea noroc de bani tot anul.

Se consideră că e bine să avem vâsc pe masă, în noaptea de Revelion, pentru noroc.

O altă superstiție legată de belșug, pe care mulți o și respectă, spune că este bine ca prima persoana care intră în casă în prima zi a Anului Nou să fie un bărbat brunet (se spune că blonzii și roșcații sunt aducători de ghinion, iar femeile de asemenea). Musafirul trebuie să intre în casă cu o crenguță de vâsc, pâine și sare.

Superstițioșii vor avea pe masa de Revelion struguri și smochine, simbolul belșugului.

În noaptea dintre ani se spune că e bine să purtăm ceva roșu, iar pe 1 ianuarie să avem haine noi, pentru noroc.

Din bătrâni se știe că nu e bine să fie agățat calendarul anului nou înainte ca acesta să se fi sfârșit, pentru că aduce ghinion.

Nu e bine să aruncăm nimic în prima zi a anului, nici măcar gunoiul, pentru că dăm cu piciorul norocului.

Se mai spune că în noaptea dintre ani nu se gătește mâncare din carne de pasăre, deoarece, așa cum găina scormonește pământul și-l împrăștie, tot așa se risipesc norocul și bunăstarea casei.

În prima zi din noul an nu se mătură, nu se spală, pentru a nu atrage sărăcirea casei. Cine va dormi în ziua de Sfântul Vasile va fi leneș tot anul, se spune în popor.