„Am hotărât să scriu acest jurnal după o conferință despre muncă, pe care am organizat-o la Universitatea din București pe 27-28 aprilie 2018 și care a fost anume despre muncă, a durat trei zile, am avut mulți participanți și imediat după aceea am primit un răspuns la unul din proiectele pe care îl depusesem în cadrul unei competiții și care a fost un răspuns negativ. Era ziua de 1 mai și mi s-a părut cumva simbolic că eu rămân din nou fără muncă. Astfel, am hotărât să îmi dau seama singură ce anume se întâmplă cu mine când sunt fără muncă. Ultimul proiect în care fusesem implicată expirase la 28 februarie 2018. Deja aveam două luni de precaritate, iar în față nici un proiect care să înceapă, deoarece toate competițiile la care depusesem proiect de cercetare, proiectul meu nu fusese cel câștigător”.

În cartea „Jurnal precar”, autoarea încearcă să descrie apartenența sa clasa numită „precariat”, bazată pe o societate industrializată și unde lumea trebuie să aibă un loc de muncă ca să poată trăi, iar titlul sugerează nesiguranța zilei de mâine:

„E un titlul scris cu litere care stau gata, gata să cadă, sugerând precaritatea care asta și înseamnă, nesiguranța zilei de mâine, fragil, șubred. La fel este și jurnalul meu, dar nu vine doar de la acest adjectiv, precar, ci vine de la un cuvânt apărut în ultimele trei decenii, precariat, inițial utilizat de un sociolog prin anii 90, și se referea tocmai la o categorie de populație care nu are un loc de muncă stabil și prin urmare fără un venit stabil, fără asigurări de sănătate, sociale, cu un viitor incert pentru că nu știu exact ce vor face mâine și respectiv nu își amintesc ce au făcut zilele trecute. Încerc în acest jurnal să îmi descriu apartenența la clasa numită precariat, o clasă globală, deoarece persoane ca mine sunt peste tot în lume, îndeosebi în occident, bazată pe o societate industrializată și unde lumea trebuie să aibă un loc de muncă ca să poată trăi, nu depinde de agricultura de subzistență sau familii extinse cum se întâmplă în alte culturi zise neoccidentale”.

Două frici ale autoarei se pot desprinde din lecturarea volumului: frica căderii din concept și pierderea distanței critice. Despre cea din urmă Tamara Cărăuș vorbește în exemple în cartea sa:

„Privesc un film, care e despre ucigași în serie, despre care un regizor a încercat să facă o operă de artă și, spre mirarea mea, îmi dau seama că nu aș fi destul de critică la această capodoperă. Când am privit acest film am zis că trebuia făcut. Că acel comportament al ucigașului e o paradigmă a ceea ce facem noi toți, bineînțeles neomorând oameni în manieră directă, dar în mod simbolic, dar trebuie să îl omori tu pe celălalt ca să învingi într-o competiție, fie și pentru un proiect de cercetare. Tot timpul suntem în competiție și atunci când noi câștigăm un proiect celălalt trebuie să îl piardă. Deci, noi trăim și viața celuilalt. Celălalt trebuie să nu trăiască această viață, pe care și-a dorit-o și el participând la această competiție unde doar câțiva pot câștiga, sau doar unul singur. Aveam impresia că nu am distanță critică față de ceea ce ar înseamnă un ucigaș în serie și m-am speriat. Mi s-a mai întâmplat citind o carte despre Garda de Fier și anume că o parte dintre cei care aderau la Garda de Fier nu erau neapărat din lumea rurală, care au fost cumva îndoctrinați, erau tineri cu studii superioare din orașele din România. Mulți din ei fără un loc de muncă și astfel se radicalizaseră. Sau diferite alte tipuri de radicalizări care se întâmplă peste tot în lume iar acest radicalism vine și dintr-o nemulțumire de statut”.

Tamara Cărăuș esteautoarea volumelor ”Tzara mea”, ”Efectul Menard”, ”Capcanele identității”, ”Limba de hârtie” și a unor proiecte de cercetare în cadrul mai multor instituții internaționale de renume precum Universitatea din Oxford, instituții universitare din Suedia, Olanda, Cehia, România.

În prezent desfășoară un proiect de cercetare în cadrul Facultății de Filozofie a Universități din Lisabona.