OAMENII CETĂȚII/ IN MEMORIAM Vlad Pohilă: Eu trăiesc cu Patria părinților mei, care este România. E ceva fenomenal să nu ai Patrie și să o iubești atât de mult. Unirea nu este un mit, Unirea este o necesitate (AUDIO)

  • 16 Mai 13:40
0%
00:00:00
00:00:00

Vlad Pohilă, autorul rubricii „Să vorbim corect, să vorbim românește”, de la Radio România Chișinău, s-a stins din viață pe 15 mai 2020, la vârsta de 67 de ani. A fost un prieten drag al studioului Radio România Chișinău, de la al cărui microfon ne-a vorbit despre Limba Română, despre Unirea românilor, despre Mihai Eminescu, Alexei Mateevici, Maria Tănase, Nicolae Costin…

„Radio România a fost o prezență continuă în casa noastră. M-a marcat enorm pe atunci când Prutul îl puteau trece numai păsările și undele. Pentru noi era o putere estetică, cognitivă, dar și una națională, salvatoare. Ne-a întărit românismul, ni l-a cultivat, ni l-a îmbogățit”, mărturisea Vlad Pohilă în unul din interviurile pe care le-a acordat  postului nostru de radio.

 Dle Vlad Pohilă, sunteți unul dintre cei mai dedicați promotori ai culturii și limbii române în Basarabia și ați spus că dragostea pentru carte și pentru limba română vine de acasă, de la mama dumneavoastră. V-ați născut în Putinești, în familia lui Ion si Ileana Pohilă, povestiți-ne despre părinții dumneavoastră.

Dacă e să împart viața mea în niște etape, perioade, prima, și poate cea mai importantă, a fost cea de acasă. Copilăria și adolescența. Școala. În casa noastră era o atmosferă țărănească, dar și una românească. Părinții mei erau niște români simpli. Aveau o viziune țărănească, nu simplistă, dar una firească asupra românismului. Tata spunea așa, pentru el Unirea, unitatea românilor era: „Să fim toți românii la un loc”. Așa a crescut, așa a apucat și când s-a stins, când s-a călătorit din această lume, a spus cu regret: „Eu n-am mai apucat să văd unirea, să fie toți românii la un loc, dar voi poate apucați”…

Tatăl dumneavoastră a fost ostaș în Armata Română.

A fost ostaș, a fost ordonanță la Cernăuți, la un colonel despre care vorbea cu multă admirație, un om cult, îl ducea la Operă, și tata a prins dragoste de operă. Aveam în curte un difuzor și când dădeau operă, în mod normal…

Un țăran din Putinești

Și în mod normal, un țăran, inclusiv un fiu de țăran ca mine, aveau o reacție – mie nu-mi place opera, zbiară cineva acolo, tata spunea: - „Lăsați că e foarte bine, aria aceasta am ascultat-o cu domnul colonel la Cernăuți la Operă”. Când la difuzor spunea „Govorit Moskva”, tata spunea: - „Închideți bandiții!”. Așa era reacția lui.

Mama avea patru clase primare românești, ca și tata, de altfel. Probabil că au avut o dragoste de carte, pentru că erau tobă de istorie, de literatură, știau poezii pe de rost și de George Coșbuc, și de Vasile Alecsandri, și de Mihai Eminescu. Știau foarte bine Istoria Românilor, apoi, știau toate legendele românești creștine. Mama știa foarte bine Sfânta Scriptură, pentru că era una din cărțile pe care o tot citea, în casă aveam câteva exemplare de Sfânta Scriptură, de Biblie. Când au închis biserica în sat și au alungat preotul, în 1961, veneau la mama și întrebau: - „Țacă Ileană, când e Sânpetru”? Sau chiar Paștele - calcula cu maximă precizie și țin minte cum spunea „pe vechi”, „pe nou” este la data cutare.

 Fără calendar?

Fără calendar, sigur. Memoria, pe care vreau să spun cu bucurie că am moștenit-o eu de la mama. Avea o memorie extraordinară. Avea o dragoste sinceră față de tot ce e românesc. Pentru că acolo au trăit, atunci și-a făcut familia, în 1937. În 1938 au făcut casa, care este și astăzi, atât de bună, solidă. În 1939 s-a născut primul copil, sora mai mare, țaca îi spuneam. Ea tot timpul spunea că este româncă. Când s-au făcut recensăminte, ea a spus: - „Ce mai discutăm, m-am născut în România! Vorbesc românește, sunt româncă”. Era cea mai motivată, ca și tot ceilalți. Nouă copii am crescut și eram mulți și răi, nu ascultam, ca toți copii, și aceste năzbâtii provocau uneori supărarea lui tata. Era mai dur așa de felul lui, dar unde ne bătea tata, ne pupa mama. Astfel se făcea un echilibru și această stare, să spun așa, ne-a marcat pe toți. Cei mai mulți au luat de la mama blândețea și dragostea de carte. De la tata – eu mai puțin – spiritul gospodăresc, ordinea, punctualitatea, parolismul, dacă vreți, aproape nemțesc, mă și mir de unde s-a luat la un țăran basarabean aceste calități. Tata era meșter la toate și a ținut familia cu destoinicie, n-am îndurat foame. Era geamgiu, unic în câteva sate în jur, și meșter la căciuli. A făcut unui cumnat de-a lui de la București, unchiul meu, era român din Banatul sârbesc, o căciulă atât de frumoasă încât și alții au dorit și tata le-a făcut la mai mulți profesori de la Universitatea București și cercetători de la Institutul de Studii Sud-Est Europene, institutul lui Iorga. Purtau căciuli de-ale lui tata, căciuli basarabene, pentru că sora lui tata mai mică, tanti Liuba, a fost profesoară universitară. Noi ne mândream cu ea – profesor doctor la Universitatea din București.

 Frații lui s-au refugiat în România?

 S-au refugiat în 44, după ce gustaseră un an de putere sovietică și au văzut că este imposibil… Un frate era dascăl și a văzut atitudinea bolșevicilor față de biserică și s-a refugiat atunci. Al doilea era învățător, avea soție olteancă, care i-a spus unchiului meu: „Antoane, vrei să rămâi cu rușii, eu – nu”. A luat un copil, vărul meu de la București, Virgil Pohilă, un inginer performant, și au plecat. Sora lui tata, sora lor, era la școala normală la București și avea un bilet pentru 29 iunie 1940, în prima vacanță, nu l-a mai folosit, l-a păstrat până la moarte. A trăit 86 de ani, tanti Liuba. Rudele de peste Prut au fost un factor foarte important pentru formarea noastră și consolidarea elementului românesc. Nu exista problema că suntem români, că vorbim românește.

Cum ați menținut legătura cu rudele refugiate în timpul sovietic, când erau interzise relațiile, vizitele peste Prut?

Tanti a venit prima, în 1958, adică după 18 ani a putut să vină. N-a mai apucat părinții. Venea cât de des se putea cu nenea Sava, soțul ei, și cu fiul, verișorul meu Cătălin. Veneau în fiece an câte unul. Sigur că ne aduceau dulciuri și ceva îmbrăcăminte, încălțăminte, dar ne aduceau și cărți, ne aduceau discuri, obligatoriu. Am avut o verișoară Doina Pohilă, ea mi-a adus atâtea cărți frumoase și bune. Și verișorii Virgil și Gigi. Gigi e la New-York, a fugit, a evadat din România comunistă, fiind un computerist foarte bun, prin Viena, și s-a stabilit la New-York. Acolo s-a căsătorit cu o mulatră, are doi copii, la fel, mulatri, dar care se numesc Pohilă. Le-am trimis eu niște cărți de-ale mele și mi-au trimis o poză cum se uită cu ochii lor mari și frumoși la cărți cu numele lor - Pohilă.

Cele mai frumoase amintiri din copilărie sunt când au venit rudele noastre de la București - ce limbaj frumos aveau, cum erau îmbrăcați... Și vărul meu de la București, care era cu un an mai mic decât mine, știa Miorița pe de rost. Ei... ne-au dat un exemplu că ne-am apucat și noi să învățăm Miorița.

De fapt, și în sat era așa o atmosferă, după calculele mele, fiecare al patrulea s-a refugiat, a fugit de ruși, așa încât mulți aveau rude peste Prut care veneau și mențineau o atmosferă românească. Am avut și o școală extraordinară. Directorul școlii și profesorul meu de geografie  și astronomie a fost elev la liceul de elită de la București. Născut la 1921, a fost coleg de clasă cu Regele Mihai. Desigur că n-a spus aceasta decât în anul 1989, când m-a felicitat pentru cartea mea „Să vorbim, să scriem cu litere latine”. Mi-a declarat că se mândrește că are un așa elev, spunându-mi, el care era destul de sever, n-avea încotro, trebuia să țină cu ocupații, și mi-a spus: „Bine ai făcut, că acesta este scrisul nostru și aceasta este limba noastră”. Mi-a spus tragedia lui, că a fost filat, a fost atras de organizația cominternistă „Școlarul roșu” încă de la liceu. L-au nenorocit, a trecut de partea mișcării de stânga. Altfel, era un român foarte vrednic. Aveam și alți profesori, inclusiv un bucureștean cu o română foarte frumoasă, ca la București, nu și-a modificat-o niciodată. Dar și alții, care au făcut deja studii la sovietici. Aveau câteva clase românești, aceasta era foarte mult.

Și părinții mei, având patru clase, aveau o brumă groasă de cultură și, desigur, de românism, de iubire de Patrie. Trăiau în URSS ca niște străini. Știau că rușii le-au făcut numai rău – i-au băgat în colhoz cu forța, au ridicat rudele mai înstărite, le-au luat tot ce-au avut. Prin contrast, despre români păstrau cele mai frumoase amintiri. Chiar și acea proverbială palmă a jandarmului, tatăl spunea: „Ce palmă a jandarmului, când rușii au împușcat și s-a uitat aceasta. Palma jandarmului a fost poate prea dulce, trebuia să bată mai tare pe leneși, pe trădători, pe degradați” și așa mai departe. Aceasta era atitudinea lui și cred că era o atitudine sănătoasă, a unui țăran. Trebuia o ordine pe care ei o apreciau și nu o mai găseau sub noile autorități sovietice, comuniste. De aici rezervele lor.

Am avut o bibliotecă extraordinară. O mătușă de-a mea era bibliotecară și când obosise de atâtea solicitări ale mele – citeam repede și cu plăcere. Memoram. Uneori nu credea că am citit cartea și atunci eram nevoit să-i povestesc episoade sau chiar să-i fac o analiză. Aceasta a fost foarte bine.

 E vorba de biblioteca comunală, care acum vă poartă numele, pentru că ați citit-o pe toată.

Am citit, atunci erau vreo cinci mii de cărți, dintre care vreo două mii cu agricultură, nu mă interesa agronomia, economia, de aceasta forțată sovietică. Ea mi-a încredințat cheile în clasa a 8-a. Acasă se făcea economie de curent electric, de gaz lampant. Acolo stăteam până se deranjau uneori părinții unde sunt, că nu m-am culcat la ora 12. A fost un paradis. În plus, ca toți frații, a ajuns și rândul meu să pasc caprele. Până la mine am avut și vacă, dar în timpul lui Hrușciov au arat pășunile. Aveam trei capre și eu le pășteam. Și am găsit o șmecherie, cum m-a dus capul… La noi în sat trece râul Cubolta. Vara seca, se forma o insulă și eu le mânam acolo, pe această insulă, unde nu puteau să treacă decât mânate de mine, se temeau. Iar eu citeam, aveam în fiece zi câte trei-patru cărți în traistă – nu exagerez defel. Uneori uitam să iau boțul acela de mămăligă, dar cărțile erau întotdeauna.

Care au fost cărțile copilăriei, cărțile din casă, că și mama vă citea cărți?

Erau scriitorii clasici. Eu am învățat a citi datorită mamei. Mama pe toți ne-a învățat. De altfel, ea n-a primit n-a acceptat scrisul rusesc, nu a scris niciodată decât românește. În casa noastră, scrisul românesc era al casei, era scrisul nostru. Frații mai mari, care au făcut armata la ruși, unul în Armenia, altul în Ural, în centrul Rusiei, scriau numai românește de acolo și mama le scria lor la fel. De altfel și eu am purtat o corespondență – îi trimiteam, când lucram în Rusia, vederi mai ales cu biserici.

Mama știa și poezii pe de rost. M-a frapat muzica poeziilor lui Coșbuc, mama știa multe, dar în special a poeziei El-Zorab. Pe litere de acolo am învățat a citi românește. Dar și Amintiri din copilărie, și Eminescu, și Alecsandri. George Coșbuc era cap de listă. Mai târziu, mama citea, și a citit de multe ori - eu însumi i-am dăruit vreo cinci ediții din călătoriile mele, având acces la raionale de carte românească din Moscova, Petersburg, Kiev - Baltagul de Sadoveanu. Citea cu atâta drag și se întrista la ce poate să ajungă lăcomia omului, cum l-au mântuit pe Nichifor Lipan și cât de bravă a fost Victoria Lipan că l-a răzbunat.

Când m-am înscris în biblioteca din școală, era un bibliotecar care avea câteva clase la școala normală, mi-a dat prima carte, parcă o văd și acum – Lampa lui Aladin, din 1001 de nopți. A doua zi i-am adus-o și el m-a pus să-i redau conținutul. I-am povestit și el m-a întrebat: – „Tu ai învățat totul pe de rost”? Eram în clasa a 2-a, abia trecusem Abecedarul. Iată Lampa lui Aladin mi-a deschis galeria, fereastra spre biblioteci, spre cărți. Nu bănuiam atunci că voi fi cititor și la cea mai mare bibliotecă din URSS, unde mi-am făcut abonament când eram la Moscova ca ghid și translator, apoi, când mi-am făcut doctoratul, mergeam acolo. Sau Biblioteca din Petersburg. Și a treia, biblioteca de literatură străină din Moscova, chiar lângă Kremlin, nu prea departe, o bibliotecă fascinantă, unde era directoare fiica lui Kosâghin – un prim-ministru al Uniunii Sovietice, unul mai luminat, aș spune. Desigur că m-a format Biblioteca Națională din Chișinău. Cărțile românești erau în secția străină. Incredibil! Deopotrivă cu cele franceze, germane, polone. Am avut și aici noroc, pentru că șefa de secție era o colegă de școală normală cu mătușa mea și, văzând numele Pohilă, m-a chemat într-o parte și m-a întrebat dacă am o mătușă. Doamna Maruseac, Dumnezeu să-i dea sănătate, are o vârstă onorabilă. Ea mi-a spus: - „Nu mai lua atâtea cărți românești, dacă știi și alte limbi mai ia ceva franțuzești, ceva polone, pentru că devii suspect. Se face aici o evidență…”

Cei care citeau cărți românești erau urmăriți

Văd și acum, dintre cei mai avizi cititori, de dimineața până seara, era Mihai Cimpoi, academicianul, sau regretatul Andrei Vartic, la fel. Văd și acum chipul lui Leonard Tuchilatu, fratele Leonidei Lari, care s-a stins tragic, la o vârstă fragedă, la vreo 25-26 de ani.

Acolo m-am format, viața mea a fost organic legată de cărți. Mi se pare că oamenii care nu citesc au o mare scădere, poate nici nu-și dau seama cât de mult pierd ei dacă nu citesc. Am scos anul trecut o carte, am numit-o Elogiu lecturii. M-a întrebat o colegă jurnalistă dacă este un titlu sincer. Este foarte sincer, ar fi trebuit poate, dacă e să pun în mișcare totală sinceritatea, s-o numesc Recviem pentru lectură.  Nu mai citește lumea, noi citeam mai multe, pentru plăcere. Acum se citește doar pentru interes, pentru satisfacerea interesului profesional, să spunem. Sunt tot mai puțini cei care citesc pentru cultură generală. Eu aveam ambiția să știu ce au bulgarii, sau spaniolii, dacă francezii știam mai bine cumva datorită faptului că făcusem limba franceză și la școală, și la facultate. Voiam să știu ce valori au și alte popoare.

 Ați învățat și limbile mai multor popoare, sunteți traducător de cărți, cunoașteți franceza, rusa, bulgara, sârba și croata, polona, ceha, slovaca, lituaniana, letona, italiana, spaniola, … Cum ați reușit, cine v-a impulsionat?

 Da, am învățat cu plăcere și am fost îndrumat de unchiul meu, care a fost un slavist, unchiul de la București, nenea Sava. El zicea că dacă tot știu rusa să învăț și alte limbi slave. Și i-am spus: - „Nenea Sava, mata spui aceasta, credeam că o să-mi spui să învăț engleză, germană, italiană”. – „Nu, zice, pentru că uite la harta Europei, cine sunt comuniștii, sunt toți slavi. Și dacă înveți limbile slave vei avea o specialitate extraordinară în această lume, vei fi sovietolog, slavist, vei avea cheile spre această lume și vei fi apreciat”. Dar, eu am luat puțin altfel, am avut plăcerea de a sta în fața unor uși, sau geamuri larg deschise spre niște culturi nebănuit de frumoase. Cine știe, decât așa vag, ce literatură bogată au polonezii, sau sârbii, sau bulgarii. Apoi lituanienii, am învățat și lituaniana…

 Aceste limbi le-ați învățat în mod individual?

De capul meu am învățat. Când mi-a spus unchiul să învăț, am luat un manual de sârbă și peste vreo lună, o lună jumătate, i-am trimis o scrisoare la București scrisă în sârbește. Și mi-a spus că merg bine, să mă apuc. Și le-am învățat și pe celelalte din plăcerea de a comunica, plăcerea de a cunoaște și plăcerea de a te transfigura, de a trece în lumea lor. Ești altfel primit, altfel tratat. Este incredibil. Cu deosebire la popoarele acestea mici. Când am lucrat în turism, am văzut aproape toate republicile din imperiul sovietic și învățam obligatoriu niște fraze de serviciu: bună ziua, mulțumesc, sărut mâna, la revedere. Ce reacție aveau numai la aceste cuvinte. Erai omul lor dintr-o dată. Dacă știai mai subtil și citeai ziarele, de exemplu, era de neînchipuit, o experiență greu de imaginat, ce miracol e să cunoști niște limbi. Mi-amintesc că eram în Lituania, am un manuscris, poate îl scot în capăt cumva, se numește, deocamdată, Lecțiile mele baltice. Acolo am avut niște lecții extraordinare, inclusiv, acolo era un naționalism sănătos, rațional. Noi fiind mai sentimentali, mai expansivi, pe alocuri mai dădeam în bară, ei mergeau foarte bine. Eram într-un tren, mergeam de la Vilnius, capitala lor, și la Kaunas, vechea capitală burgheză, citeam niște ziare și mă uit în fața mea un cetățean citea, în drumul de trei ore, citea numai ziarul Sportas. La un moment dat l-am întrebat ce are ziarul acesta de-l tot citește atâta. Era prin 1988. Și el spune că învelește ziarele rusești să nu se facă de râs, să nu-l creadă că e filorus, că rămâne influențat de ruși.

 Aveți o dragoste aparte pentru baltici, aveți mulți prieteni

 Am avut și mai am o dragoste reciprocă, pentru că am beneficiat de căldura lor, ei fiind mai nordici așa, se spune că-s mai reci. Bine, la un meci de fotbal, de baschet, că ei sunt mai înalți, sau la o șuetă, la o petrecere, se aprind și ei ca noi. Altfel, sigur că sunt mai raționali, mai organizați. Eu am beneficiat de o atitudine extraordinară, inclusiv am scris și le-am răspuns și eu cu aceeași căldură și dragoste. Am avut o relație foarte frumoasă cu o scriitoare Lilli Promet și prin mine au cunoscut-o și alții. Lilli Promet a fost vizitată de mulți basarabeni. Era o scriitoare extraordinară, i-am tradus post-mortem un microroman Cine răspândește anecdote, unde ea pune semnul, atunci prin 1976 când a apărut în original, pune semnul egalității între stalinism și nazism, între Uniunea Sovietică și Germania fascistă. Avea un roman extraordinar, care a provocat scandal în Uniunea Sovietică, Primavera. Ea m-a întrebat ceva extraordinar: - „Voi ce patrie aveți? Pornind de la o maximă „Nihil sine Deo”, a zis, nimic fără Dumnezeu, dar nimic și fără Patrie. E foarte greu fără Patrie și noi, puțini cum suntem, avem o patrie mică, dar ea ne mai ține. Și voi ce patrie aveți, că voi sunteți o bucată?”. Eu i-am spus că trăiesc cu Patria părinților meu, care este România. Cum spunea și Eminescu, țara mea de vis, de dor. Aprofundând discuția, ea mi-a spus că e ceva fenomenal, să nu ai Patrie și s-o iubești atât de mult. A dedus ea după discuția noastră.

 Partea de peste Prut a Moldovei revine la țara mamă în 1918, după o sută și ceva de ani de dominație rusească, în care limba română, vorbită de majoritatea populației, este exclusă din viața publică, din învățământ, din biserică, din administrație. Cei 25 de ani în cadrul României Mari au fost vitali pentru acest spațiu. Urmează o nouă ocupație în 40. Cum se regăsește intelectualitatea, în perioada sovietică, cum supraviețuiesc literații într-un Chișinău sovietizat, rusificat, sau într-un sat, în care, după cum ați spus, fiecare al treilea avea rude în România. Unde v-ați găsit refugiul în acea perioadă, ați vorbit de bibliotecă, de lecturi, călătorii…

Să precizăm ceva foarte important, cei 25 de ani de aflare a noastră în cadrul României Mari au fost decisivi, ne-au salvat. Dacă nu erau, categoric nu mai vorbeam noi așa cum vorbim acum și, nici vorbă, nu mai simțeam cum simțim acum. Era să fim marcați de ipocrizia aceasta asiatico-rusească, de fățărnicie și de minciună, de nelegiuiri, de barbarie, dacă vreți. Dar esențial pentru mine este că ne-am păstrat limba. Cea mai bună dovadă sunt transnistrenii sărmanii, frații noștri de acolo, care au fost mai mult timp sub ruși, sub ocupație străină, cum și-au alterat limbajul, vorbirea și chiar simțirea, într-un fel. Mă gândesc cu emoție la acea perioadă, la cei care au decis Unirea noastră din 1918, au fost niște genii, niște oameni care merită toată dragostea, toată prețuirea noastră și fapta aceasta a lor, desigur că trebuie repetată. Cum mi-am trăit eu o jumătate de viață în Uniunea Sovietică? Recunosc că n-am fost un cetățean exemplar. Făceam și eu frondă și opinie separată, chiar și atunci când am lucrat în turism și prezentam o imagine pitorească a Rusiei, pentru că eram instruiți să ocolim locurile unde se vedea mizeria, sărăcia și blestemul acesta comunist. Eu prezentam muzeele, arta, frumosul și aceasta mi-a convenit perfect. Ulterior, profesând jurnalismul, am fost destul de abil ca să evit temele acelea… Când mi s-a făcut o bibliografie, doamna care a întocmit-o mi-a spus că nu am nici despre Lenin. Eu am evitat, cum n-am scris nici despre partid, Partidul Comunist, nici despre faptele lor, n-am scris despre frăție, pentru că știam că nu e frăție, frăția de arme, sau de altfel, moldo-rusă-ucraineană, era o obsesie. Am evitat cu destulă abilitate și mă bucur. Pentru că mă oprea ceva. Nici acasă nu se putea vorbi de bine despre ocupație. Alții au fost poate puțin altfel, s-au descurcat cum au putut. Oricum, nu a fost plăcut, a fost greu, am trăit cu speranța, și acum îmi pompez optimism și speranță că până la urmă va învinge Unirea. De fapt, Unirea nu este, cum spun unii, un mit, o poveste, o nebunie. Este o necesitate. De exemplu, cnezatul rusesc în istorie este un fapt foarte progresist. Ideea de unitate a rușilor este foarte bună, rușii de aici, sau cei din Letonia, sau din Georgia, trebuie să fie la un loc uniți prin Russkii mir, lumea rusă, dar unirea și unitatea noastră românească nu este bună, că nu le convine unora. Ba este foarte bună și este vitală. E un deziderat major. Cum am putut eu studia istoria și istoria culturii și a literaturii românești. A fost o prezență continuă în existența noastră, trebuie să fie. Mă bucur că am apucat puțin unirea noastră spirituală. Nu mai poate fi negată, alungată, sau nimicită. Nu, nu are cum. E aceeași limbă, aceeași cultură. În general, unirea s-a făcut, spirituală. Se face și cea economică, mai anevoie. Se va face și cea politică. Dacă vom ajunge într-o Europă unită, eu voi fi foarte bucuros, să fim măcar acolo, toți românii la un loc, cum spunea tatăl meu.

 Suntem în anul Centenarului, în 1918 unirea a fost înfăptuită de elita politică și intelectuală, în fruntea mișcării de la sfârșitul anilor 1980 am avut scriitorii, oamenii de cultură, acum suntem capabili să mai generăm o elită care să înfăptuiască unirea?

 Alexe Mateevici, un poet, un preot, un profet al nostru, primul a declarat la congresul învățătorilor, în mai 1917, le-a spus că suntem români. Că nu avem două limbi și nici două literaturi, suntem români, frați cu cei din Muntenia, din Transilvania și din Macedonia, a mai adăugat el… La noi se face o propagandă românească timidă, din păcate, și cea antiromânească este furibundă, omniprezentă, peste tot și are atâția militanți, atâția angajați. De altfel, generația unirii au fost niște oameni, niște intelectuali ghidați de ideile frumosului și ideile naționale adevărate. Cei mai mulți au pus deasupra la toate interesul național și aceasta a făcut posibilă Unirea. Mai mult, Constantin Stere a luptat pentru un echilibru, de-acum când eram în cadrul României Mari, și dacă auzea de niște excese aici în Basarabia se făcea un avocat al basarabenilor, ca să se simtă bine în regat toți, cât mai bine. În 1989 se pare că se repeta istoria. Pe urmă acel val de elan s-a cam stins. Unii au văzut că pot profita de românism și chiar au profitat, cu regret, din plin, strivind iluziile, speranțele altora. Mă refer la unii lideri de partide. Dar, istoria, probabil, nu se dezvoltă pe o linie dreaptă, a evoluat așa. Eu cred, și vreau să creadă și alții, că până la urmă se va ajunge la o unire a noastră, la o izbândă a limbii române și a culturii române, și a dreptății noastre românești.

 Alături de confrații dvs. ați luptat pentru Limba română și revenirea la grafia latină, sau mai bine zis lupta pentru independență a pornit de la acea revoluție lingvistică, ce a însemnat pentru dumneavoastră acea perioadă, momentul când ați văzut acest deziderat împlinit?

 La marșul unirii s-a apropiat de mine o doamnă, e profesoară la Universitate, și mi-a spus că ea a aflat pentru prima dată la 20 de ani că este româncă și vorbește românește, de la mine. Am avut și niște cursuri pentru ghizi de limbă română, din 1976 până în 1980, le spuneam deschis să nu umble cu naivități că ar vorbi altă limbă decât româna. Da, vorbim în graiul moldovenesc, care este o parte importantă a limbii române literare. Cât am putut am luptat pentru această și înainte de a se deschide ecluzele și aceasta s-a întâmplat datorită politicii de deschidere promovată de Gorbaciov, restructurare - perestroika și glasnost – transparența. Deși, nu e chiar așa. Se putea spune, scrie despre șansa de a obține limba oficială, de stat, cum se spunea atunci tradus din rusește, dar nu se putea spune despre revenirea la grafia latină. Deci, n-a fost chiar simplu. Eu am făcut-o cu dragoste, cu pasiune și pe deplin conștient că trebuie să obținem alfabetul latin. M-am bucurat enorm, am trăit zile de reală fericire atunci când, la 31 august 1989, am obținut limba și alfabetul. 

 „Să citim, să scriem cu litere latine”, acest îndrumat l-ați scris într-o noapte. Revin la acest subiect pentru că acestea sunt momente care rămân în istorie și pentru care s-a plătit cu sănătatea, libertatea, unii și cu viața chiar.

 Omul care m-a instigat la această faptă, foarte bună, directorul editurii Lumina, Chiril Vaculovschi, știind că sunt redactor la Glasul și că scriu ușor românește, m-a întrebat dacă aș putea face un îndreptar. I-am zis că aș face și m-a întrebat în cât timp, într-o lună? I-am zis, care lună, o fac într-o noapte. Așa a fost, prima schiță am făcut-o, efectiv, atunci când ne-am înțeles, pentru că o aveam în suflet, o aveam în cap. Desigur, aveam studii filologice, studii la doctorat. Pe urmă am mai lucrat, desigur, încă vreo câteva zile – o săptămână, grosso modo, mi-a trebuit. Vreau să vă spun că păstrez acasă unul sau două exemplare, așa, ca o relicvă personală și de epocă. Recitind-o, am remarcat că am avut un record acolo - în 40-50 de pagini, n-am spus nicăieri limba moldovenească, când era încă interzis să spui că e română. Și a doua – după atâția ani, 30 de ani aproape, nu roșesc, pentru că am spus un adevăr și l-am expus accesibil, încât unii care mai au probleme, ar putea și acum să folosească acest îndreptar. Nu mai spun de etapa următoare – Grafia latină pentru toți, rămâne valabilă. Au apărut cărți și mai bune, dar atunci, nu erau prea multe, în special pentru basarabeni și nord-bucovineni. Am trăit o mare bucurie pentru că am putut să fiu util pentru conaționali.

 Domnule Vlad Pohilă, vă mulțumesc pentru interviu.

 Vă mulțumesc că mi-ați oferit ocazia să retrăiesc o epocă, un timp și o parte a vieții mele, aici la acest microfon.

 

 Vlad Pohilă, scriitor, publicist, traducător

S-a născut pe 6 aprilie 1953, în satul Putinești, raionul Florești. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, specialitatea ziaristică (1975), cursuri de muzeistică și studiul artelor la Moscova (1976), este doctorat în lingvistică la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a Moldovei (1983-1987).

A activat în calitate de ghid și interpret în turism, specializat pentru marile muzee de arte din Moscova și Sankt Petersburg (1975-1981), perioadă în care a studiat mai multe limbi romanice, slave și baltice, precum și culturile acestor popoare.

A participat, în 1989, la tipărirea primelor numere, în condiții de clandestinitate, a revistei Glasul (la Riga, Letonia, și la Vilnius, Lituania) – primul ziar în limba română apărut la sfârșitul anilor 80. În prima ediție a „Glasului“ a fost publicată „Doina“ lui Mihai Eminescu, considerată în RSSM, la acel moment, o creație antistatală. Tot aici, pentru prima dată s-a scris despre deportări și crimele regimului totalitar comunist.

Din 2003 Vlad Pohilă a fost redactor-șef al revistei de biblioteconomie și științe ale informării BiblioPolis, editată de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu“ Chișinău.

A editat mai multe lucrări legate de corectitudinea și promovarea limbii române. La sfârșitul anilor 80, majoritatea elevilor, profesorilor și părinților din Basarabia învățau a scrie în limba română cu grafie latină după cartea lui Vlad Pohilă „Să citim și să scriem cu litere latine“, editată la Chișinău în 1989.

În 2010, lui Vlad Pohilă i s-a conferit cea mai înaltă distincție de stat – „Ordinul Republicii“.

Cărți publicate: „Să citim, să scriem cu litere latine“, editura Lumina, Chișinău, 1989; „Grafia latină pentru toți“, editura Știința, Chișinău, 1990; „Și totuși, limba română“ (articole, eseuri, prefețe, recenzii), editura Prometeu, Chișinău, 2008; „Norme ortografice, ortoepice și de punctuație ale limbii române“, Academia de Științe a R.S.S. Moldova; Ministerul științei și învățământului al R.S.S. Moldova (colectiv de autori, inclusiv V. Pohilă), editura Lumina, Chișinău, 1990.

A tradus zeci de nuvele și poeme, precum și patru romane, din limbile rusă, poloneză, bulgară, cehă, estonă. A scris numeroase articole și eseuri despre clasicii literaturii române, despre limba și identitatea basarabenilor, despre situația presei în stânga Prutului. 

Tags

Alte Noutati

LIVE: Obiectiv, România!
Meteo Chișinău
25
Cer fragmentat
Umiditate:25 %
Vint:6,7 m/s
Fri
20
Sat
21
Sun
21
Mon
22
Tue
23

Curs oficial BNM 04 Iunie 2020

MDL RATĂ TREND
EUR 19.5379 -0.0046
USD 17.4407 -0.0573
RON 4.0375 0.0026
UAH 0.6536 0.0005
RUB 0.2533 -0.0016
Arhivă Radio Chișinău