WEEKEND ................OAMENII CETĂȚII | Elena Gâdilica, despre drama deportărilor: „Eu sunt mărul Siberiei de acasă” (Audio)
-
11 Iulie 13:52
Noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 a schimbat pentru totdeauna destinul familiei Elenei Gâdilica. Invitată la emisiunea Oamenii Cetății de la Radio România Chișinău, aceasta a rememorat drama bunicii sale, Elena Stârcu, rămasă văduvă cu patru copii, ridicată de autoritățile sovietice și deportată în Siberia. Mărturia sa, rostită în contextul comemorării victimelor deportărilor staliniste, vorbește despre suferință, rezistență și obligația de a păstra vie memoria acelor vremuri.
Elena Gădilică spune că trauma deportării nu aparține doar celor care au trăit-o, ci și urmașilor lor. În fiecare an, noaptea deportărilor rămâne pentru ea una fără somn.
„Noaptea asta eu nu dorm absolut deloc. În această noapte neagră a fost marcată nu doar familia mamei mele și a bunicii mele, ci și viața mea. Probabil că în subconștient a rămas acea durere pe care nu știu dacă vreun medic ar putea vreodată să o vindece”.
Bunica sa, Elena Stârcu, provenea dintr-o familie înstărită din satul Chirileni, raionul Ungheni. Soțul ei murise în război, iar în 1949 a fost ridicată împreună cu cei patru copii. Femeia nici măcar nu figura inițial pe listele deportaților, însă locul altei familii a fost luat în urma unei intervenții făcute pe ascuns.
În haosul acelei nopți, bunica a crezut că este dusă la moarte, mărturisește Elena Gâdilica.
„Le-au spus să ia strictul necesar. Ea s-a gândit că îi duc la împușcat. A luat patru linguri pentru copii și un săculeț cu făină de porumb. Atât. Când a ieșit din curte a strigat către fratele ei: «Alexandru, eu mă duc să mă împuște, dar eu am muncit, nu am furat!»”.
Drumul spre Siberia a fost doar începutul unui lung șir de suferințe. Ajunși în regiunea Kurgan, deportații au fost trimiși imediat la muncă. Mama Elenei Gâdilica avea atunci doar 11 ani și lucra ca ajutor de tractorist, iar fratele ei mai mare, învățător de numai 22 de ani, a murit de subnutriție în ianuarie 1950.
„Bunica muncea toată ziua și primea 400 de grame de pâine neagră. Înghițea câteva boabe de grâu, iar pâinea o ducea fiului bolnav. El îi spunea: «Nu, mamă, mănâncă dumneata, că ai muncit». În cele din urmă el s-a stins de foame și de boală, departe de casă”.
După moartea lui Stalin, regimul s-a mai relaxat, iar familia a reușit să revină în Republica Moldova. Întoarcerea nu a însemnat însă și dreptate. Casa a trebuit răscumpărată, anii de deportare nu au fost recunoscuți la pensie, iar stigmatul de „dușmani ai poporului” a continuat să urmărească familia.
Elena Gâdilica își amintește că această etichetă i-a marcat copilăria.
„În clasa a treia, învățătoarea m-a scos în fața clasei și a spus că sunt copil de chiaburi și din dușmani ai poporului. Aveam nouă ani și am crezut că îmi plesnește inima. Am fugit de la școală și am vrut să mă arunc în fântână. Astăzi cred că îngerul meu păzitor m-a oprit”.
Deși a absolvit mai multe facultăți, a urmat studii postuniversitare și a avut o carieră profesională de succes, ani la rând a evitat să vorbească despre trecutul familiei. Abia după începutul anilor '90, odată cu reabilitarea deportaților și deschiderea discuțiilor publice despre crimele regimului sovietic, și-a găsit curajul de a-și spune povestea.
Astăzi, Elena Gâdilica este de părere că memoria deportărilor trebuie transmisă generațiilor tinere și cere autorităților să completeze cadrul legal astfel încât și copiii născuți în Siberia sau descendenții deportaților să beneficieze de recunoașterea cuvenită.
Ea a explicat și sensul expresiei prin care se definește drept „măr al Siberiei de acasă”: „Mama mea a crescut acolo, în Siberia, ca un copac. Eu sunt rodul acelui copac. Eu sunt mărul Siberiei de acasă”.

