Frânturi din aceste mesaje au fost preluate și de către unii slujitorii ai bisericii ortodoxe din Republica Moldova, supusă canonic bisericii ruse. Lipsa unei condamnări imediate a războiului Federației Ruse împotriva Ucrainei, cât și refuzul de a discuta deschis despre crimele de război comise de către armata rusă, a plasat Mitropolia Moldovei într-o ipostază regretabilă. Mai mult decât atât, unii preoți nu au ezitat să se alăture valului de susținători ai războiului purtat de Federația Rusă, fără a fi pedepsiți pentru mesajele promovate la nivel de comunitate.

Vom discuta astăzi despre aceste subiecte, în cadrul unui nou podcast „Noi și Europa” cu doctorul în antropologie religioasă, Teodor Baconschi, ex-ministru român al afacerilor externe.

*****

Așadar, domnule Baconschi, în războiul pe care Rusia l-a declanșat în Ucraina, Biserica joacă un rol aparte. Unii spun un rol important. Spre deosebire de situațiile tipice, să zicem așa, Biserica Rusă de această dată nu condamnă acest război și aceste atrocități, care sunt comise de soldații ruși, ci dimpotrivă, le binecuvântează. Din punctul dumneavoastră de vedere, care este importanța Bisericii și a Patriarhiei Ruse în acest război, pornit de fapt de Kremlin, și care are drept scop, se pare că, invadarea întregii Ucraine, sau poate mai mult, refacerea vechii Uniuni Sovietice, așa cum am mai auzit în unele discursuri?

Bună ziua. Vă mulțumesc pentru invitația de a avea un dialog pe aceste subiecte de mare actualitate, din păcate. Da, pomenesc de Uniunea Sovietică. Până în 1991 Uniunea Sovietică era o formă marxist-leninistă, revoluționară, bolșevică a vechiului imperiu țarist. Constatăm că de-a lungul istoriei moderne a Rusiei, de la Petru cel Mare încoace, dacă nu chiar de la Ivan al IV-lea cel Groaznic încoace, Rusia s-a tot extins și a devenit tot mai nesigură pe ea, pe frontierele ei, pe raportul dintre populația ei și suprafața ei geografică. Iar această nesiguranță s-a tradus printr-o constantă agresivitate. Rusia a încercat în permanență, deși a fost de mai multă vreme o țară uriașă, așa cum e și astăzi, să invadeze vecinii, pentru a se asigura că nu vor cădea victimă. E un discurs paradoxal, un discurs contradictoriu, dar care probabil că e adânc înrădăcinat în psihicul colectiv al rușilor, pentru că toate acestea decurg cum spuneam din niște condiționări până la urmă geopolitice.

Bine, marxism-leninismul nu mai poate legitima agresivitatea Rusiei postsovietice. Iar locul lui a fost luat de ortodoxia regăsită într-o formă naționalist-imperială, deci într-o formă eretică, într-o formă pe care chiar bisericile ortodoxe la 1872 au condamnat-o ca erezie și anume naționalismul religios. De ce a fost condamnat? Pentru că el nu poate duce decât la șovinism, la discriminare interconfesională, la diviziuni în interiorul creștinismului răsăritean și la instrumentalizarea politică a ideii mesianice. Adică în loc să se raporteze la Isus Hristos și la învățătura Lui, la poruncile Lui, la tradiția Bisericii Sale, așa cum a apărut în istorie, filetismul se raportează la misiunea specială extraordinară pe care un anumit popor ortodox își o asumă sub comanda puterii politice și aflându-se la dispoziția acestei puteri. Prin urmare, prin filetism, adică prin naționalismul religios, ortodoxia este alterată și biserica ortodoxă care cade în capcana filetismului își pierde libertatea profetică, adică libertatea de a spune adevărul în orice condiții și chiar asumându-și riscul martiriului.

În creștinism există o vorbă o doctrină foarte limpede legată de război și pace. În primul rând, Isus Hristos este Domnul Păcii. În cultul ortodox, cuvântul pace este foarte frecvent și evident că ortodoxia e creștinismul răsăritean, bizantin, patristic, cu rădăcinile lui biblice. Este o religie a păcii, nu o religie a disensiunii, a urii, a divergențelor care nu pot fi conciliante. Asta pe de o parte, și pe de altă parte, tot această învățătură creștină, tradițională, spune foarte limpede că doar războiul de apărare este un război just. Adică ești creștin, ești un om care se numără printre făcătorii de pace, dar dacă țara ta este invadată de o putere străină, dacă familia ta, prietenii tăi, identitatea ta, sunt amenințate de această putere străină pe teritoriul tău, atunci ai și dreptul și datoria de a te apăra, adică de a te apăra inclusiv cu arma în mână.

Să ne aducem aminte de pildă că până și pașnicele comunități de la Sfântul Munte Athos după anul 1000 s-au construit ca niște microcetăți în Peninsula Atonită și că obștile respective se apărau cu arma în mână peste ziduri atunci când, să zicem, pirații turci încercau să le asalteze pentru a le jefui. La fel, au existat foarte multe situații în care acest război defensiv a fost ilustrat în istorie. Dar nu e cazul aici. Aici Rusia nu era, nu a fost invadată de nimeni, nici nu își propunea cineva să o facă. Ea a invadat un stat suveran, membru ONU, care nu a provocat-o în niciun fel și din care se abonase deja să muște din teritoriul ucrainean, prefațând aceasta invazie de la scară largă printr-o serie de rapturi teritoriale care bineînțeles că deja scoseseră Rusia din sistemul ordinii internaționale așa cum s-a constituit el.

Domnule Baconschi, cred că deja este și argumentată ideea aceasta că cei de la Kremlin și-au supus biserica și au folosit-o și o folosesc drept un instrument în acest război, dar și în politicile pe care le-au purtat și le poartă rușii acum, cei de la conducerea Rusiei, în raport cu populația. Întrebarea mea ar fi de ce rușii creștini de rând care merg în biserici, asistă, participă la slujbe, se declară buni creștini de exemplu, nu și-au pus poate aceste întrebări, cât de creștinește este să mergem într-un alt stat sau să meargă ostașii noștri într-un alt stat și să omoare oameni nevinovați?

Sigur că deriva în care se află Patriarhia Moscovei și întreaga ierarhie ortodoxă rusească, dimpreună cu o serie întreagă de comunități, este cauzată de efectul nociv al unei îndelungate propagande oficiale, care este în esență mincinoasă. De vreme ce rușilor prin monopolul statal asupra presei li s-a spus de foarte multe decenii că Ucraina nu este altceva decât Rusia mică, că e o parte din Imperiul Rus, că nu există o diferență obiectivă și legitimă dintre ucraineni și ruși.

Pe de o parte au auzit asta, pe de altă parte Putin și anturajul lui se tem de libertate, de democrație. Adică asta e o altă constantă în istoria reacționară a Rusiei, care a făcut parte din Sfânta Alianță în secolul XIX, care a încercat în permanență cu Austro-Ungaria, de pildă, cu Imperiul Habsburgic, să reprime toate mișcările de liberalizare republicană din Europa modernă, și de câte ori au avut de a face cu idei liberale la granița Rusiei sau în interiorul Rusiei, puternicii stăpâni ai Kremlinului au reprimat aceste idei liberale fie invadând acele țări pentru a sufoca diverse revoluții liberale, cum a fost cea de la 1848, fie trimițându-și intelighenția, propria elită, în Siberia. Știm foarte bine că lista creatorilor ruși, a romancierilor, filozofilor, literaților și artiștilor ruși care au încercat să aducă un pic de libertate în țara lor și au fost reprimați, este o listă foarte lungă. Practic am putea spune că trei sferturi din marea cultură rusă s-a produs fie în exil intern, fie în exil extern, fie sub presiunea unei poliții politice și a unor verdicte de această natură.

Deci dacă oamenii aud asta, ei sunt convinși că e un război de apărare, că e un război just. Adevărul fiind întors pe dos, în capul lor s-a creat impresia că într-adevăr dacă Putin nu acționa acum ar fi urmat o invadare a Rusiei. Noi am citit săptămânile astea declarații ale unor mitropoliți ruși sau ale unor consilieri ai Patriarhului Kiril din administrația patriarhală, care debitau exact aceste teze mincinoase, distorsionate și spuneau că e un război pentru apărarea patriei. De fapt, este un război împotriva unei Ucraine care vezi Doamne s-ar fi nazificat. Aici este referința la Marele Război pentru apărarea patriei condus de Stalin. Când Stalin însuși a lasat deoparte marxism- leninismul și ateismul științific și a pus la treabă Biserica Ortodoxă ca să-i însuflețească pe soldații Armatei Roșii. Deci propagandă mincinoasă, insistentă, fără prea multe posibilități de a te informa din surse independente. Avem aici toate ingredientele unei manipulări la scară largă care își produce efectele și bineînțeles că în situația asta au fost și alte națiuni. De exemplu, Germania din perioada când Hitler ajunge cancelar și începe reînarmarea Germaniei cu o politică revizionistă și agresivă. Germanii erau la fel de convinși că tezele lui Hitler sunt adevărate, juste și că a-l urma pe Hitler e o virtute. A venit prea târziu și un moment al trezirii la realitate, așa cum va veni și pentru ruși la acest moment. Eu sunt convins de asta.

În acest moment, domnule Baconschi, sperăm să se întâmple cât mai curând posibil pentru a cruța vieți nevinovate. Totuși, relațiile de putere dintre Patriarhia Ortodoxă Rusă și așa zisele biserici fiice din fostele state ale Uniunii Sovietice, cel mai frecvent din Europa de Est, sunt destul de puternice. Aș vrea să vorbim un pic despre aceste structuri și „filiale”, cred că nu știu dacă ar fi corect să folosim acest cuvânt, aceste biserici din alte state din Europa de Est care sunt supuse canonic Bisericii Ruse, inclusiv iată avem și Mitropolia Moldovei, la fel supusă canonic Bisericii Ruse. Cât de puternică este influența acestor biserici, care depind de biserica de la Moscova?

Acum nu ar strica să amintim niște date statistice, de pildă că lumea ortodoxă reprezintă doar 4 la sută din umanitate și 11 la sută din lumea creștină. Deci bisericile ortodoxe sunt minoritare, chiar și în peisajul lumii creștine. Nu mai vorbim la scară pan-umană. Asta pe de o parte. Pe de altă parte cele 16 biserici ortodoxe sunt în majoritate autocefale și în majoritate se află dincoace de falia geopolitică dintre Est și Vest, adică în lumea liberă. Însă, Biserica Ortodoxă Rusă e cea mai mare, are cel mai mare număr de credincioși. Eu nu cred că ortodocșii, acum sigur există diverse statistici, sunt cam 250 de milioane de credincioși și practic cei mai mulți din această cifră globală se află pe teritoriul Rusiei și în cadrul Patriarhiei Moscovei. În inerția expansionismului imperial țarist, o serie de asemenea biserici se află sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei, cum aminteați, deși ele funcționează pe teritoriul unor state care după ce a căzut Uniunea Sovietică, au devenit state independente. E și cazul Ucrainei, și cazul Moldovei și al Georgiei și așa mai departe.

Din păcate, imperialismul ecleziastic rusesc este un canal de propagare a ideologiei oficiale a Kremlinului, deci nu e doar o asimilare nouă a acestor comunități ortodoxe din state ex-sovietice din punct de vedere jurisdicțional, nu doar că ele pomenesc în cult pe Patriarhul Kiril ca întâistătător al lor, ci ele prin ideile geopolitice și reprezentările validate oficial la Kremlin, ajung în urechile și apoi în mintea și inima acestor comunități. Deci e un pericol real pentru ele. Pe de altă parte, Patriarhia Rusă prin imperialismul ei desfide modelul ecleziologic al creștinismului răsăritean care se bazează pe sobornicitate, sinodalitate, pe principiul sinodalității. Asta înseamnă că nu e ca în lumea catolică de pildă, unde catolicii din întreaga lume, de pe întreaga planetă, au o conferință episcopală, catolică, în țara unde trăiesc, dar toți se supun Papei de la Roma, care este urmașul Sfântului Apostol Petru și vicarul lui Hristos pe pământ.

La ortodocși nu e așa, la ortodocși Duhul Sfânt se adresează ca Cenaclului Apostolic, din momentul Cincizecimii când s-a fondat Biserica Creștină la Ierusalim, se adresează unei adunări de egali, de frați. Deci ăsta e modelul ecleziologic ortodox și orice imperialism ecleziologic sfidează acest model. De pildă chiar și Patriarhia de Constantinopol, care era socotită noua Romă, în timpul Imperiului Bizantin. Sigur, ortodoxia era un liant spiritual pentru Imperiul Bizantin, dar exista un sistem de pentarhie: principalele patriarhii, Roma în primul rând, cea mai prestigioasă, Constantinopolul sau Noua Romă, apoi Ierusalimul, biserica din Țara Sfântă. Antiohia și Alexandria constituiau în primul mileniu așa numitul sistem al pentarhiei, adică al unei puteri cu circa o stea cu cinci colțuri. Biserica Rusă nu gândește în termenii sinodalității, ci în termenii unei fel de criptocatolicism imperial. Numai că în vreme ce Imperiul Papei de la Roma, că tot se întreba Stalin câte divizii are Papa, Imperiul Papei de la Roma este bazat pe cel mai mic stat din lume, statul cetății Vaticanului, care are 44 de hectare și care reprezintă doar mica bază terestră, că nu poate să trăiască în levitație Papa și Curia Papală, mica bază terestră pe care stă guvernul central al Bisericii Catolice. Dar Vaticanul, slavă Domnului, nu e o forță care amenință pe cineva.

Când eram ambasador acolo, trecea Papa Ioan Paul al-II-lea în revistă Garda Elvețiană și eram apropiat de Sfântul Părinte, mai ales după vizita lui în România. Eram cu ambasadorii, primea corpul diplomatic și el m-a luat așa de braț când trecea, era deja cam șubrezit, și trecea prin fața gărzilor elvețiene și zice: „sigur, noi nu suntem o putere nucleară, dar avem și noi o armată, că nu se știe niciodată”. Mi-aduc aminte de această glumă a lui Ioan Paul al II-lea.

Deci Rusia nu e nici ortodoxă prin filetism, e supusă puterii politice care o trage în aventurile ei când o ia razna. A devenit un canal de propagandă pentru Kremlin, care nu are nimic sfânt, după cum se vede, și încalcă principiul sinodalității, adică felul tradițional în care s-au raportat unele la altele bisericile ortodoxe, bisericile din comuniunea pan-ortodoxă. Iar acest sabotaj al comuniunii pan-ortodoxe s-a vădit și în 2017, când Biserica Rusă, pentru că nu s-a organizat primul Sinod Pan-ortodox de după Războiul Rece la Moscova, nu a participat la această întrunire pan-ortodoxă, adică a tuturor bisericilor ortodoxe, care s-a desfășurat în insula Creta. Cu alte cuvinte asta zice vocea Bisericii Ruse. Ori vă supuneți, ori vă arătăm că fără noi sunteți irelevanți.

Domnul Baconschi, iată și Biserica de la Kiev, care tot se supunea Bisericii Patriarhiei Ortodoxe Ruse, nu s-a supus. Era cumva logic. Sau cel puțin o bună parte dintre bisericile din Ucraina care au spus că după acest război, după ce a început această invazie s-au îndepărtat, unii deschis, de Patriarhia Rusă. Alții au spus însă că nu mai pomenesc de multă vreme în rugăciuni pe Patriarhul Kiril. Acest început de sciziune, nu neapărat în sensul cleric sau religios al lucrurilor, pentru că îmi imaginez că procesul durează mult mai mult ca să faci o sciziune de biserici propriu zisă. Ar putea aceasta să fie și un început pentru enoriașii ucraineni ca să să se regăsească în credința promovată de biserica lor, de biserica ucraineană fără influențe de propagandă din partea Bisericii Ortodoxe Ruse sau a Patriarhiei Ortodoxe Ruse, ar fi cred că mai corect să precizăm în acest caz?

E clar că așa cum Putin obține contrariul obiectivelor pe care le-a anunțat, adică în loc să se retragă NATO, se extinde și cu Finlanda de pildă care are o graniță imensă cu Rusia. La fel Kiril, în loc să îi aducă pe toți la ortodocșii la ordine, o să piardă și ce avea. Și asta pentru că e omenește să te aștepți ca ucrainenii, chiar și rusofoni, pentru că rusofonii din Ucraina erau mai cu seamă în provinciile astea din est, care sunt acum în centrul războiului și care vor fi cele mai distruse cu cele mai mari pagube umane și materiale. Deci oamenii aceștia nu mai au cum să se uite la Patriarhul Kirill ca la un părinte spiritual, pentru că el în repetate rânduri și fără nici o formă de moderație, a legitimat această agresiune împotriva lor.

Ori când oamenii suferă atât de mult de două luni, și cine știe cât va mai dura acest război, e de înțeles că dorința lor va fi să nu mai aibă să nu mai fie în comuniune cu Patriarhia Rusă, care avea ca și în Moldova cel mai mare număr de parohii sub jurisdicția ei. Biserica asta Autocefală Ucraineană, care a primit un tomos de autocefalie de la patriarhul de Constantinopol - Bartolomeu, e minoritară. Însă raportul de forțe se va răsturna. Adică sunt convins că cele mai multe parohii prin episcopul lor, de eparhiile din care fac parte, vor lua decizia de a trece sub jurisdicția Patriarhiei. Că nu este Patriarhie acum, e doar o mitropolie, dar bănuiesc că va exista o Patriarhie de Kiev autocefală, așa cum există o Patriarhia Română, o Patriarhie Sârbă, Patriarhia Bulgară.

Republica Moldova tot are o situație interesantă ,judecând din acest punct de vedere. Mitropolia Moldovei, așa cum spuneam mai devreme se supune canonic Mitropoliei Moscovei. Domnule Baconschi, cum credeți că s-ar putea rupe, să zicem așa, Mitropolia Moldovei de cea a Moscovei, în contextul în care, iată, clericii de la Moscova susțin acest război ruso-ucrainean?

E o decizie pe care trebuie să o ia sinodul fiecărei biserici locale, în consultare cu organismele colegiale respective. Nu fiecare biserică ortodoxă are un fel de Consiliu Național Bisericesc din care fac parte și personalități mirene, laice. Probabil că asta se va întâmpla. Nu știu care e acuma starea de spirit în Mitropolia Moldovei, Mitropolia Basarabiei reactivată în  Republica Moldova de Patriarhia Română, iarăși are un număr mic de parohii. Nu știu, câteva zeci practic, adică o nimica toată, dar rămâne de văzut.

În orice caz e o tristețe pentru că indiferent ce vor decide aceste adunări eparhiale sau sinoade locale se va produce o  și mai mare diviziune între creștinii ortodocși. Adică, oricum erau puțini și aveau destul de multe de împărțit și multe litigii. Mă rog, și în diaspora ortodoxă tot așa e. Și acolo, de pildă, Patriarhia de Constantinopol, Patriarhia Ecumenică avea jurisdicția de principiu, tradițional, asupra diasporelor ortodoxe din Occident. Dar după ce au plecat și lucrează, și trăiesc în Occident 4-5 milioane de români de exemplu, s-au creat episcopii ale Patriarhiei Române în episcopii misionare. Numai în Italia avem peste 320 de parohii românești. În condițiile astea evident că fiecare biserică ortodoxă și a văzut de-ai săi, de fii săi spiritual. Și iată jurisdicția clasică asupra diasporei de la Constantinopol s-a restrâns.

Existau deci toate aceste fracturi sau certuri jurisdicționale, însă acuma se vor produce niște rupturi și mai mari. S-ar putea ca Patriarhia Moscovei să îi comunice, să îi supună anatemei, să-i scoată din comuniunea ortodoxă, să-i considere schismatici pe cei care își vor redobândi, ca să zic așa, libertatea în cadrul, să zicem ai unei patriarhii ucrainene autocefale. Asta ce înseamnă? Înseamnă că nu doar că ucrainienii care trec la propria biserică nu mai ascultă din punct de vedere spiritual de Moscova, dar și că cele două biserici nu se mai recunosc reciproc. Deci sunt în stare de schismă și prin urmare, contactele dintre ele încetează atât la nivel uman, cât și la nivel erarhic și liturgic. Nu poate uneori tot un preot ortodox să slujească împreună cu un preot schismatic. Prin urmare, nu se poate aștepta decât această dezmembrare factuală a unei lumi ortodoxe, care oricum nu era foarte unită.

De ce credeți că totuși ortodoxia nu a reușit să se consolideze în acești, nu știu, câteva ultime câteva sute de ani, să zicem așa, dar cred cât ne extindem pe o perioadă mult mai lungă. De ce au existat asemenea facțiuni între ei, între bisericile ortodoxe?

Asta e este una dintre consecințele negative ale naționalismului religios inevitabil după ce Imperiul Bizantin s-a prăbușit la 1453. Din acel moment grecii din Constantinopol și din fostul imperiu au intrat, au fost conduși atât din punct de reprezentanți, atât din punct de vedere spiritual, cât și din punct de vedere politic, de Patriarhul Ecumenic. Iar în Balcani și în zona căzută sub turcocrație, bisericile au condus lupta de emancipare națională antiotomană și chiar și Imperiul Habsburgic, de pildă, românii ortodocși din Transilvania secolul XIX, înainte de a avea o identitate națională revendicată ca atare, au avut un fel de identitate confesională. Adică ei erau recunoscuți ca români pentru că erau ortodocși și ortodocși pentru că erau români. Cele două ipostaze erau practic sudate. Asta a dus la un mozaic, iar când au apărut statele moderne, Serbia, Bulgaria și altele.

Bisericile de pe teritoriul lor au devenit biserici naționale și au și căzut în păcatul acesta al filetismului, pentru că vedem de pildă cât de naționaliste sunt aceste popoare ortodoxe. Din slăbiciune, pentru că un popor puternic poate să fie doar patriot, nu are nevoie de ideologia naționalistă, poate să-și apere valorile pentru că e puternic. Dar naționalismul apare ca un fel de soluție compensatorie în momente de slăbiciune, de criză, de amenințare a existenței statului respectiv. Deci e o moștenire a specificului lumii creștine răsăritene după ce n-a mai existat un centru imperial cum era Constantinopolul, care timp de 1000 de ani era reperul politic major al acestei lumi, acestor neamuri ortodoxe, aflate fie în interiorul granițelor Imperiului Bizantin, fie în raporturi de vecinătate și de vasalitate, adică pe orbita culturală și politică a Imperiului Bizantin.

Revenind la timpurile de astăzi și la situația ortodoxiei din Republica Moldova, aș vrea să discutăm un pic despre ceea ce am putea să numim relație stat-biserică. Și aș vrea să vă întreb de unde credeți dumneavoastră că survine această frică de a sancționa, de exemplu, derapajele comise de către unii preoți sau episcopi în societățile cum este cea a Republicii Moldova?

Ajutați-mă să înțeleg mai bine întrebarea.

Dacă de exemplu când vorbim despre derapaje, noi am avut foarte multe situații în care, nu știu, în biserică se promova discursul la ură sau homofobia. Deci lucruri care se întâmplă cumva în societatea noastră au fost foarte evidente inclusiv când am avut alegeri prezidențiale și  enoriașilor li se spunea în biserică nu puteți să votați o femeie că nu poate să fie de exemplu o femeie președinte. Mă refer la acest gen de derapaje sau de exemplu când avem diferite proteste în Chișinău făcute așa organizate inițial de persoanele care vin din comunitățile sexual-minoritare și de fiecare dată există ciocniri cu reprezentanți ai bisericii ortodoxe de aici. La astfel de derapaje mă refer în mod special, domnule Baconschi.

Aici e un anume conservatorism anti-modern al ortodoxiei lor naționale. Găsim tipul ăsta de coliziune între democrație cu pluralismul ei și organicismul la limită teocratic al ortodoxiei care este păstrătoare, o biserică foarte conservatoare, o biserică obligată să supraviețuiască prin conservarea întocmai. Gândiți-vă că în Biserica Ortodoxă principala piesă din cultul divin public - Sfânta Liturghie, e compusă de Ioan Gură de Aur în secolul IV.  Biserica Ortodoxă are un tezaur spiritual, mistic, liturgic, care unește contemplația și frumosul și impun sentimentele mistice într-o formă estetică extraordinar de bogată. Și bineînțeles are ce conserva.

Dar răspunsul ortodoxiei la evoluțiile din lumea modernă e incomplet sau e defazat, sau e în contratimp cumva. Adică catolicii s-au luptat cu modernitatea liberală tot secolul XIX. Tot ce era modern era respins de ierarhia catolică. Mână în mână cu ultimele imperii europene, care erau ca și Rusia din acea vreme foarte reacționară. Adică au zis ordinea, tronul, altarul trebuie menținute cu orice preț, chiar dacă  aceste idei sunt periculoase și trebuie reprimate. Nu se poate spune, de exemplu, că Biserica Ortodoxă Română este mult mai flexibilă, a evoluat foarte mult, este păstrătoare a tot ce spuneam, a propriului patrimoniu, dar e o biserică conectată hi-tech care comunică social cu toate instrumentele cele mai moderne. Dar sigur că aici apare o tensiune între cei care în biserică fiind, pledează încă pentru creștinătate, adică pentru un creștinism care capătă o încarnare politică și cei care spun „nu”. Separarea stat-biserică specific modernă și democrată și pentru aderența la un cult, oricare ar fi el la o credință religioasă, ca și dreptul de a exprima o credință religioasă, atât privat, cât și public, țin de libertatea individului. Nu trebuie să trăim cu toții într-un creștinism care este ideologia oficială a statului, pentru că încercările moderne de a face asta au dus la Frankism în Spania, la dictatura lui Salazar în Portugalia catolică, sau la Rusia lui Putin, care pur și simplu folosește ortodoxia pentru a-și legitima revanșismul anti-occidental.

Domnul ambasador Baconschi, credeți că Biserica este un stat în stat în acest spațiu post-sovietic?

Eu cred că bisericile ortodoxe din, cum spunem din nou lumea liberă, au adoptat vrând nevrând, principiul creștin democrat. O biserică liberă într-un stat liber, adică fiecare instituție, biserica pe de o parte, statul pe de o parte, au libertate în propria lor ordine. Nu se bagă statul peste biserică, nici biserica peste stat, ele având vocația de a colabora pentru binele comun. Adică dacă pot face filantropie, educație și tot ce ține de asistență socială și mai departe, pot și trebuie să colaboreze pentru binele comun.

În schimb în Rusia nu e așa. Acolo în mod clar Biserica este o anexă a statului, un departament al statului rus și e folosită ca atare pentru a da un lustru de legitimitate acestei politici de reconstitutire a Imperiului Rus. Dacă va fi democrație vreodată în Rusia, atunci eu bănuiesc că și acolo se va petrece această disociere, care nu e o disociere antagonică. Adică, în democrație, Biserica nu e dușmanul statului și nici reciproc. Pur și simplu s-a ajuns la concluzia că dată fiind diversitatea comunităților, pluralismul confesional, unii sunt ortodocși, alții sunt catolici și romano-catolici, greco- catolici, protestanți de toate culorile, alții sunt atei, agnostici și așa mai departe. E clar că nu poate fi o șaria ortodoxă, deci un fel de lege fundamentală care este dedusă din Biblie și care ține loc de Constituție. Asta în lumea creștină modernă și democratică nu se poate, deși au existat în istoria îndelungată a creștinismului și tensiuni  între Imperiul Roman de Apus și Papalitate. Invers, până la urmă au dispărut și împărații. și imperiile, și creștinismul asta politic, care poate să vireze spre dictatură. Astăzi înțelegem libertatea și ca libertate de a crede, dar și ca libertate de a nu crede.

Domnule Baconschi, o ultimă întrebare, raportată la spațiul din Republica Moldov,a unde iată avem și Biserica subordonată Patriarhiei Ruse, dar chiar și la spațiul din Ucraina, unde mai există încă biserici care cumva nu s-au dezis în mod oficial de Biserica de la Moscova. Ce ar trebui să înțeleagă enoriașii din aceste diviziuni ale Bisericii Ortodoxe, în contextul în care uneori în discuțiile cu oamenii care obișnuiesc să meargă la biserică, care sunt crești- ortodocși, așa cum se declară ei, spun că nu contează în ce biserică se roagă. Contează în cazul de față în ce biserică se roagă enoriașii?

Important pentru toți creștinii, de orice confesiune și sub orice jurisdicție s-ar afla, este să constate că a declanșa un război între două națiuni preponderent ortodoxe în Postul Paștelui, omorând oameni, copii, femei, bătrâni, populație civilă, distrugând casele a 5 milioane de oameni care nu mai au acoperiș și care au fugit văzând cu ochii pe unde au putut. Deci a provoca o asemenea tragedie umană în numele creștinismului, este o aberație sută la sută și deci orice creștin trebuie să spună că nu văd în asta o mărturisire a creștinismului autentic ci o deformare diabolică a creștinismului.

Prin urmare, nu poți să te duci într-o biserică, cel puțin eu vorbesc cu titlu personal, nu pot să intru într-o biserică a cărei ierarhie și al cărei cler aplaudă, sprijină și instigă la acest început de genocid și creștinii din modernitatea liberală democratică de secol XXI n-ar mai fi de acord nici cu ideea de război sfânt, deci de război anti-musulman,anti-islamic. Nu mai suntem la ora cruciadelor, de pildă. Deci cu atât mai mult un război fratricid, inter-ortodox, care pur și simplu calcă în picioare o perioadă sfântă din an, cea de dinainte de Sfintele Paști, Învierea lui Hristos. Toate lucrurile astea sunt niște sminteli atât de evidente, niște derapaje atât de absurde, încât mi se pare că e datoria de conștiință elementară, indiferent de opțiunile noastre politice sau chiar geopolitice. Eu cred că atât un cetățean al unei democrații funcționale, cât și un creștin de bun simț, trebuie să-și dea mâna în a condamna ce face Rusia lui Putin în Ucraina.

*****

Ați ascultat podcastul „Noi și Europa”, un produs al Institutului pentru Politici și Reforme Europene, dezvoltat în parteneriat cu Radio Chișinău, Zugo, și Fundația Konrad Adenauer. Le găsiți pe platformele de podcast și în emisie la radio. Eu sunt Cristina Popușoi și vă dau întâlnire data viitoare, ca să discutăm împreună despre realitățile europene.