La summitul NATO de la Madrid, aliații au convenit că Rusia reprezintă „cea mai semnificativă și directă amenințare” la adresa securității lor și a păcii și stabilității în spațiul euroatlantic.

„Războiul brutal al Rusiei în Ucraina a distrus pacea în Europa. Din cauza politicilor și acțiunilor sale ostile, NATO nu poate considera Rusia ca fiind partenerul său. NATO nu caută confruntare și nu reprezintă o amenințare pentru Rusia. Alianța va continua să răspundă la amenințările și acțiunile Rusiei într-un mod unitar și responsabil”, precizează sursa citată. 

Top cinci mituri rusești demontate

Mitul nr. 1: NATO a promis Rusiei că nu se va extinde după terminarea Războiului Rece

Realitate: Nu există nicio consemnare oficială cu privire la o astfel de decizie. Alianța Nord-Atlantică a manifestat o politică a „Porților Deschise” încă de la fondarea sa în anul 1949 – și asta nu s-a schimbat niciodată. Această abordare este consemnată în articolul 10 din Tratatul NATO, care spune că „orice alt stat european în măsură să promoveze principiile acestui tratat și să contribuie la securitatea Atlanticului de Nord” poate solicita aderarea. Deciziile privind calitatea de membru sunt luate prin consens între toți Aliații. Niciun tratat semnat de Statele Unite, Europa și Rusia nu includea prevederi privind apartenența la NATO.

Ideea extinderii NATO dincolo de Germania unită nu a fost pe ordinea de zi în anul 1989, mai ales că Pactul de la Varșovia încă mai exista. Acest lucru a fost confirmat de Mihail Gorbaciov într-un interviu din 2014: „Tema extinderii NATO nu a fost deloc discutată și nu a fost adusă în discuție în acei ani. Spun asta cu toată responsabilitatea. Nicio țară din Europa de Est nu a ridicat problema, nici măcar după ce Pactul de la Varșovia a încetat să mai existe în 1991. Nici liderii occidentali nu au adus-o în discuție”.

Potrivit unor stenograme declasificate de Casa Albă, Bill Clinton a refuzat, în anul 1997, în mod constant oferta lui Boris Elțin privind un „gentlemen’s agreement” care să stipuleze ca nicio fostă republică sovietică să nu intre în NATO: „Nu pot să-mi iau angajamente în numele NATO și nu îmi voi exercita dreptul de veto în ceea ce privește extinderea NATO cu privire la admiterea oricărei țări, cu atât mai puțin de a vă lăsa pe dumneavoastră sau pe oricine altcineva să faceți acest lucru … NATO operează pe baza consensului”.

Mitul 2: NATO este o alianță agresivă și reprezintă o amenințare pentru Rusia

 Realitate:  NATO este o Alianță defensivă, al cărei scop este de a își proteja membrii. Politica oficială a Alianței este că „NATO nu caută confruntarea și nu reprezintă o amenințare pentru Federația Rusă.” NATO nu a invadat Georgia; NATO nu a invadat Ucraina. Rusia a făcut-o.

În ultimii 30 de ani, NATO s-a apropiat de Rusia în mod constant și public. A colaborat în probleme care variază de la combaterea narcoticelor și a terorismului până la salvarea submarinelor și planificarea urgențelor civile – chiar și în perioadele de extindere a NATO. Cu toate acestea, în 2014, ca răspuns la acțiunile agresive ale Rusiei împotriva Ucrainei, NATO a suspendat cooperarea practică cu Rusia. „Nu căutăm confruntarea, dar nu putem ignora faptul că Rusia încalcă regulile internaționale, subminându-ne stabilitatea și securitatea”.

Ca răspuns la utilizarea forței militare de către Rusia împotriva Ucrainei, NATO a desfășurat patru grupuri de luptă multinaționale în statele baltice și în Polonia în 2016. Înainte de anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia, nu existau trupe aliate în partea estică a Alianței.

Ca răspuns la invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina în 2022, NATO și-a consolidat semnificativ postura de descurajare și apărare, inclusiv cu patru noi grupuri de luptă în partea de est a Alianței. La summitul NATO de la Madrid, aliații au convenit că Rusia reprezintă cea mai semnificativă și directă amenințare la adresa securității lor și a păcii și stabilității în zona euroatlantică. De asemenea, aliații au convenit să consolideze în continuare poziția NATO. Cu toate acestea, aliații rămân dispuși să mențină deschise canalele de comunicare cu Moscova pentru a gestiona și a atenua riscurile, pentru a preveni escaladarea și a spori transparența.

Mitul 3: Ucraina nu poate adera la NATO

Realitate: Aliații NATO salută aspirațiile Ucrainei de a adera la NATO și susțin decizia luată la Summit-ul de la București din 2008, conform căreia Ucraina va deveni membră a Alianței.

Deciziile privind apartenența la NATO revin fiecărui solicitant în mod individual și celor 30 de Aliați. Nimănui altcuiva. Rusia nu are dreptul de a interveni și nu se poate opune acestui proces.

Ca orice țară, Ucraina are dreptul suveran de a-și alege propriile aranjamente de securitate. Acesta este un principiu fundamental al securității europene, unul la care Rusia s-a angajat în mod oficial, de asemenea, inclusiv prin Actul final de la Helsinki (1975), Carta de la Paris (1990), Actul fondator NATO-Rusia (1997) și Carta pentru Securitate Europeană (1999).

Mitul 4: NATO a încercuit și încearcă să izoleze Rusia

Realitate: NATO este o alianță defensivă, al cărei scop este de a proteja statele membre. Exercițiile și desfășurările militare nu sunt îndreptate împotriva Rusiei – sau a oricărei alte țări.

Acest mit ignoră, de asemenea, geografia. Doar 6% dintre frontierele terestre ale Rusiei ating țări NATO. Rusia are frontiere terestre cu 14 țări. Doar cinci dintre acestea sunt membre NATO.

În afara teritoriului NATO, Alianța are o prezență militară doar în Kosovo și Irak. Misiunea de menținere a păcii KFOR se desfășoară cu un mandat al Consiliului de Securitate al ONU.

Misiunea necombatantă a NATO în Irak contribuie la lupta împotriva terorismului și se desfășoară la cererea guvernului irakian, cu respectarea deplină a suveranității Irakului. În schimb, Rusia are baze militare și soldați în trei țări – Georgia, Moldova și Ucraina – fără consimțământul guvernelor acestora. În plus, războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei a distrus pacea în Europa, subminând securitatea și stabilitatea internațională.

Mitul 5: Intervențiile NATO în fosta Iugoslavie, Kosovo și Libia dovedesc faptul că Alianța nu este defensivă

Realitate: Fosta Iugoslavie nu s-a destrămat din cauza NATO. Alianța nu a folosit forța militară pentru a schimba granițele din fosta Iugoslavie. În perioada 1992-1995, NATO a desfășurat mai multe operațiuni militare în Bosnia, inclusiv instaurarea unei zone de excludere aeriană și furnizarea de sprijin aerian în cadrul unei operații de menținerea a păcii sub egida ONU. Aceste activități au fost mandatate de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, din care face parte și Rusia. Atacurile aeriene ale NATO împotriva pozițiilor sârbilor bosniaci în anul 1995 au contribuit decisiv la crearea condițiilor necesare semnării Acordului de Pace de la Dayton, care a pus capăt războiului din Bosnia, război în care au murit peste 100.000 de oameni. Începând din 1996, NATO a condus forțele multinaționale de menținere a păcii în Bosnia, care includeau trupe din Rusia. Uniunea Europeană a preluat această misiune în 2004.

Operațiunea condusă de NATO în Libia în 2011 a fost lansată sub autoritatea a două Rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU (UNSCR), 1970 și 1973, niciuna dintre acestea nefiind blocată de Rusia ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. UNSCR 1973 a autorizat comunitatea internațională „să ia toate măsurile necesare” pentru „protecția civililor și a zonelor populate civile aflate sub amenințarea unui atac”. Acest lucru a fost realizat și asumat de Alianța Nord-Atlantică, cu sprijinul politic și militar al statelor din regiune și al membrilor Ligii Arabe.

Operațiunea NATO din Kosovo din 1999 s-a derulat după un an de eforturi diplomatice intense ale ONU și ale Grupului de Contact, din care făcea parte și Rusia, având ca scop încetarea conflictului. Consiliul de Securitate al ONU a calificat în mod repetat acțiunile de epurare etnică din Kosovo și numărul tot mai mare de refugiați drept o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Misiunea NATO a contribuit la încetarea încălcărilor pe scară largă ale drepturilor omului și uciderii civililor. KFOR, misiunea NATO de menținere a păcii aflată în desfășurare în Kosovo, are un mandat al UNSC (UNSCR 1244) și este susținută atât de Belgrad, cât și de Pristina.