Totuși, văzând-o pe femeia însărcinată, ostașul le-a sugerat să încarce cât pot din merele văratice, care tocmai se coceau și cădeau sub copacul din grădină. Acestea au fost salvarea lor în drumul lung și chinuitor, în vagonul pentru vite, alături de alți compatrioți ai lor. În Gulagul din mijlocul taigalei siberiene, unde i-au adus comuniștii, traiul nu a fost deloc ușor:

„Sora Lucreția, care nu mai este, a decedat deja, îmi povestea că ea a fost nevoită să lucreze la 13 -14 ani, acolo în Siberia, pentru că mama nu putea, căci tocmai mă născuse pe mine. Și ea aducea o bucățică de pâine neagră și o bucățică de zahăr. Și bucățica ceea de zahăr și pâinea o mestecau și puneau într-o peticuță ruptă și eu o sugeam, să nu plâng. Așa am crescut eu.”, povestește invitata emisiunii.

Apoi, când a mai crescut, împreună cu frații mai mari mergeau la gară, unde căutau niște boabe de grâu, sau de porumb, care le serveau drept hrană:

„Când aveam 4 ani, iar fratele 7, bureații ne-au învățat, să ne duceam la o stație din apropiere, unde veneau trenurile încărcate din Orientul Îndepărtat. Tata i-a dat fratelui un cuțitaș, cu care el putea să facă o găurică în sac și prin găurică se scurgeau câteva grăunțe. Mergea si sora, care era mai mare - ea a terminat mai apoi și Academia. Eu stăteam de pază - iarba era mare și eu mă ascundeam acolo, îmi dădeau ceva de fier să bat dacă se apropie soldatul... Grăunțele acestea, de porumb sau de grâu,  le aduceam acasă și dacă soba ardea zi și noapte, le puneam în oala cu apă și ele peste noapte se umflau. Și noi a doua zi, în loc de pâine, le rugumam”.

Nu mai putin trisă le-a fost soarta după revenirea în Moldova sovietică. La întoarcere nu au avut unde să se oprească, deoarece casa fusese confircată de comuniști. Până au construit o nouă locuință, fetița a fost nevoită să stea la niște oameni străini. Stătea la școală până târziu, când paznicul îi amintea că trebuie să plece. Tot aici, la școală, mânca mai pe săturate, adunând bucățile de pâine ce rămâneau din urma colegilor săi:

„Pe mine mă lăsau la o familie și acolo pe masă era o străchinuță cu ulei și o bucățică de pâine și cu sare. Când veneau ei la masă, eu așteptam și când terminau - ștergeam lingura și mâncam ce rămânea. M-am străduit să mă țin de școală, că am înțeles că acolo-i scăparea mea”, își amintește invitata emisiunii.

Cu toate greutățile, Victoria Poremscaia și frații săi au făcut studii superioare în diferite domenii, și-au creat familii și astăzi își educă copii și nepoții, povestindu-le despre nedreptățile la care au fost supuși de către regimul comunist.

Astăzi invitata emisiunii înțelege cu mai multă luciditate suferințele îndurate de către părinții săi și faptul că întotdeauna, în cele mai grele momente, ei le-au oferit copiilor tot ce au putut. Victoria Poremscaia dorește să instaleze un monument la mormântul lor, în care un sculptor ar reda artistic drama vieții părinților săi și a altor compatrioți care au avut de suferit de pe urma represiunilor staliniste.

Mai multe detalii aflați în emisiunea Memorial Basarabean, realizată cu participarea membrei Asociației Foștilor Deportați și Victime ale Represiunilor Comuniste, Victoria Poremscaia, pe care o puteți audia accesând file-ul audio de pe această pagină.