Unul dintre bunicii Elenei Sajin, Chiril Sajin, a fost primar în satul Grozești, raionul Nisporeni. Celălalt bunic, pe linie maternă, Mitrofan Sârcu, a fost primar în Strășeni, județul Chișinău.  În 1941, în noaptea din 12 spre 13 iunie, familiile lor au fost deportate. Invitata emisiunii ne povestește ceea ce știe din amintirile părinților și a rudelor, despre acele clipe dramatice: „La Tiraspol, bunicii au fost rupti de la familiile lor și trimiși în regiunea Sverdlovsk, orașul Ivdel, unde se afla așa-numitul Ivdellag. Un lagăr de concentrare cu cel mai aspru regim din Uniunea Sovietică. Zeci de mii de bărbați basarabeni au fost închiși acolo și foarte puțini au supraviețuit. Au fost forțați la muncă silnică, în acele condiții, m-am uitat pe hartă și practic, un pic nu ajunge până la Polul Nord. Ei fiind aduși dintr-o Moldovă însorită, cu o climă foarte blândă, să ajungă în iarnă, practic, acolo. Și bunelul de pe tată, Chiril, a decedat foarte repede, în decembrie 1941. Bunelul de pe linia maternă, Mitrofan, a decedat în aprilie 1942”, povestește invitata emisiunii.

Familiile ambilor părinți erau numeroase, cu copii mici, femeile au rămas singure cu prunci în brațe. Drumul în trenul morții, cum era numit în familie, a fost un calvar. Oamenii mureau pe drum și urma li se pierdea... Unul dintre frățiorii Elenei Sajin a decedat în primele zile ale sosirii în Kazahstan: „Mamă îmi povestea  despre trenul morții, cum îl numeau rudele când se adunau la o masă, lucruri groaznice. Femeile nășteau în vagon, pe drum... Erau până la 80 de persoane într-un vagon, unde nici veceu nu aveau. Au făcut un veceu improvizat, după o pătură. Fără apă, fără condiții sanitare elementare, de care are nevoie omul. N-au cruțat pe nimeni. Erau de toate vârstele - de la copii micuți, până la oameni în vârstă, de peste 70 de ani. Și dacă deceda cineva, chiar prin gaura din vagon îl aruncau. Sau la stații, scoteau și lăsau corpurile neînsuflețite. Este ceva foarte îngrozitor. Niște fapte care chiar te copleșesc. O statistică foarte, foarte tristă și tragica. Un frățior de-al mamei, frățiorul cel mai mic, a decedat în Kazahstan. Am început să căutăm, să încercăm să dobândim documente, când am revenit deja în Moldova. Dar din Kazahstan, din regiunea Kîzîlorda, la serviciul de stare civilă, ne-au răspuns, în rusă - Sârcu Ivan Mitrofanovici, nu este  înregistrat, nu figurează nicăieri…”, povestește Elena Sajin.

Ea vorbește cu emoție despre buneii săi, pe care nu i-a văzut niciodată. În anii 1990 a căutat documentele lor în arhive. Astfel a aflat că atunci când au murit, erau mai tineri decât nepoata lor, care le citea dosarele. Totuși, din amintirile mamei, imaginea unui bărbat înalt, voinic, care se întorcea seara cu daruri pentru copilașii dragi, îi încălzește și azi inima doamnei Elena Sajin: “Despre Mitrofan Sârcu, fost primar de Strășeni... Mama își amintește, prin prisma celor cinci anișori ai ei, că tatăl ei a fost o persoană înaltă, cu ochii albaștri, alb la față, la piele. Se întâmpla că venea acasă seara, călare pe un cal alb și copiii îl așteptau, fiindcă întotdeauna, când îi deschideau porțile, el îi lua pe cei mai mici - pe fratele și pe mama, - în brațe, îi ridica pe cal și zicea: Marusica, ia vezi în buzunarul ăsta drept, iepurașul ți-a lăsat ceva. Ghiță, dar pentru tine, ia uită-te în buzunarul ăsta. Ia vedeți și voi - Dusica, ia uită-te aici!” Iată ce atitudine! Mama își aduce aminte de calitățile lui de tată, de soț. Și babușca (bunica) Feodosia tot ne zicea, mama mamei mele. Adică, erau oameni! Da, erau înstăriți, aveau grădină, livadă, vie, cai, boi, de toate. Aveau hectare de pământ pe care îl lucrau membrii familiei. Dacă rugai pe cineva să vină să ajute - îi hrăneai, le dădeai un ban, ceva din produse. Am fost la arhivă, am ridicat documentele, dosarele și acolo figurează că au „exploatat” oamenii din localitate. Dar tata așa mi-a spus, că singuri lucrau pământurile, doar când era ceva urgent, rugau pe vecini, pe oamenii din sat, chiar pe rude, să îi ajute. Dar au fost interpretat cu totul altfel. Și țin minte, mama tatălui meu, bunica Sonia, tot așa zicea.  Numai născuse, l-a născut pe Colea, ultimul copil, care e din 1939. Și peste vreo două, trei săptămâni deja se ducea pe deal, că trebuia de strâns poama, trebuia repede să strângă recolta. Adică erau oameni ca toți oamenii”, relatează invitata.

Tatăl Elenei Sajin a avut un destin tragic. El a fost deportat în ambele valuri - în 1941, când era adolescent, a fost trimis să „ispășească vina” tatălui său -  să lucreze câțiva ani, în mine, în condiții inumane. Apoi a fost deportat și în 1949.  „Tata s-a născut în 1926, la momentul când i-au deportat, avea deja 15 ani împliniți. Când a atins vârsta de 16 ani, în februarie în 1942, el a fost invitat de organele respective și trimis în regiunea Kemerovo. I s-a spus că dacă vrea să ispășească vina tatălui, ca dușman al poporului, atunci să plece și să lucreze.  Era Al Doilea Război Mondial și el a fost trimis pe frontul de muncă, la extragerea cărbunilor. A lucrat până în 1946. Mi-au povestit că erau condiții inumane - în fiecare zi trebuia să coboare sub pământ, unde erau până la minus 40-45 de grade de frig, iar ei aveau pe picioare doar galoși de cauciuc. Căutau cârpe, haine, orice ca să învălătucească picioarele. Și lucrau câte 12 ore pe zi, dacă nu mai mult, se întâmpla că exploda gazul, metanul și atunci se prăbușea o parte de mină și trebuia să scoată prieteni, colegi de lucru. Au decedat mulți, erau băieți tineri, cam ca alde mine, așa zicea el. Și povestea că înghețau bocnă. Aveau noroc, când ieșeam de la schimb, vis-a-vis de mină era o baie în care se făcea focul tot timpul. Și zicea că mergeau la baia aceea, măcar un pic să se încălzească. Și asta a avut urmări, fiindcă atunci când a ajuns la vârstă înaintată, a zăcut la pat. Bătea cu mâinile și cu picioarele în perete de durere”.

În 1946, tatăl Elenei Sajin a revenit în Kazahstan, apoi, peste doi ani, le-au permis să se întoarcă la baștină. Fiind cel mai mare, i-a luat pe doi frați ai săi și au revenit în Moldova. Dar peste 2 ani, în 1949, când a văzut la ușă trei persoane, militari, și-a dat seama că au venit iarăși să-i ridice. El a rugat doar să fie lăsați frații mai mici, care erau adolescenți, în grija bunicii lor... 

La 1 iulie 2025, susține Elena Sajin, în Republica Moldova, mai erau în viață 6.300 de persoane, din cei circa 100 mii deportați în perioada regimului comunist. Dar pe zi ce trece aceștia rămân tot mai puțini, susține vice-președința Asociației foștilor deportați.

Emisiunea cu participarea vice-președintei Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici, filologului Elena Sajin, a fost realizată cu participarea cititorilor și colaboratorilor Bibliotecii “Ștefan cel Mare și Sfânt”, filială a Bibliotecii Municipale “B. P. Hașdeu”, Cristina Crețu și Lilia Beșan. Mai multe detalii despre destinul invitatei emisiunii, Elena Sajin, născută în Gulag, aflați accesând file-ul audio de pe această pagină.