Claudia Pătrânac povestește despre momentul în care au fost ridicați și amintirile din drumul spre Siberia, când avea 3 ani și jumătate:

"Eram îmbarcați în mașină, la poartă și la un moment eu mă opresc: 'Stați că eu nu mi-am luat pantofii!' Și m-am dus repede în casă. M-am vârât sub pat și mi-am scos pantofii, aduși de tata de la Iași și m-am încălțat. El nu era acasă, fiindcă era gospodar, avea uleiniță, el căuta cele necesare. Ne-au luat și ne-au încărcat numai pe noi, mama cu cei 6 copii. Noi stăteam în vagon și eu mă uitam tot timpul pe geam și deodată îl văd pe tata și eu strig: 'Tată, suntem aici!'. El a venit singur. A venit  ca să fie alături de noi. Și iată așa ne-au dus. Nu-mi amintesc multe, dar îmi amintesc că cel mai mare calvar pentru mine era că eu nu aveam loc unde să dorm. Și iată, o persoană a coborât de pe polița de sus și m-a urcat acolo și am adormit. Mi-au rămas numai fețele oamenilor îndurerate, fețele oamenilor care exprimau sentimente enorme, enorme de tristețe, de tragedie care se întâmplă!", își amintește Claudia Pătrânac.

Claudia Patrânac reflectă asupra tragediei deportării și asupra modului în care părinții săi au reușit să mențină un spirit gospodăresc chiar și în condiții atât de dificile. Ea spune: "Părinții mei au construit o casă și au încercat să ducă o viață cât mai normală posibil, chiar și în Siberia."