Pornind din Piața Marii Adunări Naționale, ei s-au îndreptat spre Memorialul victimelor de la Cernobîl, de pe strada Trandafirilor, în sectorul Botanica. Mulți dintre ei povestesc că nici măcar nu au bănuit ce îi așteaptă atunci când au fost trimiși de autoritățile sovietice să lucreze la stația avariată de la  Cernobîl. În prezent, majoritatea se confruntă cu grave probleme de sănătate, din cauza radiației la care au fost expuși.

„Eu am auzit după 5 mai că a fost în Franța o mică avarie și apoi au început rușii să povestească deja despre Cernobîl. Și când mi-o dat ”povestka”, știam că drept încolo plecăm. Dar ei ne amăgeau pe noi – că la zboruri, că în Criuleni. Și ne-am dus, trebuia cineva să se ducă acolo să lucreze. Eu m-am gândit – ori să mă duc eu, ori vecinul, ori fratele…”

Nicolae Osipenco de la Tîrșiței, raionul Telenești este invalid de grupa a doua și suferă de mai multe maladii, ca și ceilalți camarazi ai săi care au fost duși la Cernobîl.

„De la cap până la unghii – tot. Suferim de toată boala.
După ’86 - ’87 eram numai pielea și osul. Am fost pe la sanatorii, pe la spitale și sunt încă pe picioare. Dar totuși, cum se schimbă vremea, mă rod oasele, capul mă doare și nici glas nu mai am”, a mărturisit Nicolae Osipenco.

Ajunși la stația avariată, printre puținele metode de protecție de care dispuneau erau niște măști, care trebuiau schimbate cât mai des. Autoritățile sovietice, însă, economiseau pe seama muncitorilor și repartizau măștile mult mai rar, povestește Ion Negru, din Ivanovca, raionul Hîncești.

„Băieții veneau la mine la ”sklad” cu niște măști roșii-roșii. Și mie nu-mi dădeau voie să le schimb, spuneau că sunt puține și nu ajungeau. Era un băiat bun din Ucraina, Kolea, era căpitan, și mi-a spus: ”Ivan, esli nado –davai!” (Dacă trebuie – dă-le!). Mii de măști le dădeam pe zi ilegal, riscând să nimeresc în pușcărie, dar le dădeam, că băieții plângeau”, a mărturisit Ion Negru.

Iulia Rotari este văduvă, de mai mulți ani, după ce soțul ei a decedat ca urmare a radiației la care a fost expus, muncind la stația de la Cernobîl. Acum fiica ei ce mai mică, născută după producerea catastrofei, suferă de boli care îi macină organismul, dar pentru că este deja majoră, nu mai primește ajutor din partea statului.

„Nu trebuie ajutor să dea, dar măcar medicamente. Iar aparatul acesta pentru ca să-l treacă la cap, dai o mie și ceva de lei – două mii. Plus medicamentele. Mie nu-mi ajunge pensia s-o dau pe toate astea”, a povestit Iulia Rotari.

Pensiile pe care le primesc participanții la lichidarea consecințelor avariei de la Cernobîl se ridică la aproximativ 2000 de lei. 950 dintre ei vor mai primi astăzi un ajutor material în valoare de o mie de lei, din partea Primăriei municipiului Chișinău.